Mugur Geu

Cronicarul Mugur Geu

MUGUR GEU MARELE…
REVOLUȚIONAR

În decembrie 1989 şi-a pus o bandană de Rambo

Puțini oameni își trăiesc atât de intens viața! Mugur a fost, înainte de toate, un sufletist. În august 2013 puneam împreună bazele a ceea ce, astăzi, se numește periodicul „Cronica Satului”. Mugur l-a transformat, de la o simplă “gazetă de perete”, la un ziar ce începe să se impună în presa din Suceava, Neamț, Botoșani și Bacău. A fost proiectul său de suflet, „copilul său” – așa cum îl numea el. Un temperamental timid, Mugur și-a făcut curaj și a început, încetul cu încetul, să facă dovada că poate oferi oamenilor mult mai multe. A apărut la emisiuni de televiziune, dezvăluind publicului o latură mai puțin cunoscută: aceea a poetului Mugur Geu. În toamna lui 2013 a publicat prima sa „cărtiță” – un omagiu adus Cetății de Scaun a Sucevei și maestrului Florin Hău. Înzestrat cu un talent înnăscut, pe care și l-a șlefuit la școala de presă a ceea ce s-a numit cotidianul NordPress, cu o memorie extraordinară, cu o știință deosebită a limbii române, sufletist peste măsură, Mugur Geu a lăsat în urmă numeroase proiecte începute sau gândite. Prietenii săi, colegii săi de presă, au datoria morală de a le duce la bun sfârșit! Silviu MIHAI
RUGĂ PENTRU CEI NEVOLNICI Când mai vedeţi un om fără de mână, Dar când, peste cealaltă litera-i stăpână, Când totul nu se regăseşte-n toate Legaţi-vă, din când în când o mână, voi, la spate! Şi când istoria cu noi se războieşte, Când toţi, trăind o viaţă, ne-o împărţim în rate, Când cel fără o mână mai sare-mpărăţeşte Legaţi-vă, nevolnici, falanga stângă-n spate! De zac, lovit de-un braţ, cumva, în tină, Zdrobit de dor şi doar şi poate, Eu, omul cel sărac şi fără vină, Vă rog: legaţi-vă un braţ la spate Noi ne gândim cu toţi la nemurire, Şi viaţa, ca şi moartea, doar între noi se zbate, Un om, fără o mână, mai crede în iubire, Şi are-o mână-n faţă şi nemurirea în spate!” Nu sunt precum maestrul Ronsard, care oricum era surd, însă cred că am redat bine discuţia de la hanul „Devinieère”. Adrian POPOVICI
A plecat dintre noi marele gazetar, omul care iubea necondiționat și care trăia pentru a scrie, Mugur Geu. Din păcate, sfârșitul i-a venit la doar trei zile după ce a împlinit vârsta de 45 de ani. Mugur Geu, pe numele său adevărat, Mugurel Gheorghe Gagiu, s-a născut în Suceava, la 10 aprilie 1969, dar naşterea sa a fost înregistrată pe 11 aprilie. A urmat clasele primare şi gimnaziale în cadrul Liceului Pedagogic, iar apoi a absolvit cursurile Liceului „Ştefan cel Mare”, în 1987. Peste mai bine de 20 de ani, avea să-şi ia licenţa în drept.
în plete, tricolorul pe braţ şi a fost, alături de alţii, la așa zisa revoluţie din Suceava. N-a rămas alături de ceilalți ca să ceară şi certificat de revoluţionar. Mugur povesteşte într-un articol și cum a luat parte la evenimentele respective:
„Şi io, Mugur Geu, am fost la Revoluţie. Avui 20 de ani. Ce-i mai avui!… Tânăr, proaspăt absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare”, de vreo doi ani (elev nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar acolo, moţ-boţ de humă, discipol al unor profesori eminenţi, ce m-au învăţat carte, altfel nu ajungeam să mă citiţi), tăiam frunze la câini în Suceava. Neintrând la Facultatea de Drept din prima, (în `88, se intra greu de tot, îţi trebuiau recomandări de la partid, să-l ştii pe de rost pe Ceauşescu, să ştii materialismul dialectic şi istoric etc; personal, am mituit cu 100 de lei, albaştri, un portar de la REMAT, să-mi dea o adeverinţă cum că am dus nici mai mult nici mai puţin decât o tonă de fier vechi, care tonă îi trebuia unui mare prost de la partid, care pe urmă a ajuns, culmea, şi mare ziarist, la fel de prost, să-şi facă planul cu mine), mă sictirisem şi nu mai dădui din nou la „fac”, anul următor. Babacii, adică, bătrânii mei, care erau dizidenţi de rupeau (tata fura în draci de la Străduinţa, deci lupta împotriva sistemului din interior!, până când un paznic, nemulţumit că tata fura mai mult decât el, l-a dat în gât), îmi spuneau să-mi caut de lucru. La Partid, partidul unic, doamna Maria Buzuleac şi regretatul Constantin Sofroni nu găsiseră o soluţie pentru mine. Erau soluţii, pe vremea aceea, peste tot şi oriunde, puteai să fii idiot din naştere, dar încă nu se găsiseră soluţii… Fiecare cu norocul lui…
La Revoluţie, să fi fost ora 16, am luat o botă grea, dar botă, frate!, pe spinare, pentru că am refuzat, la îndemnul unui popă bicisnic, să mă pun în genunchi, în faţa Bisericii Catolice – eu, mare ortodox, cu o băltoacă la fel de mare, plină de noroi, în faţă-mi! -, atunci când rostea, aferat, „Tatăl nostru”, neuitând să completeze că „lumânările costă 2, 3 sau 5 lei bucata”. Unul dintre revoluţionarii lu’ Peşte m-a făcut una cu pământul, simplu, poc!, o botă în regiunea dorsală intercostală, transformându-mă, pe loc, în musulman ce ascultă rugăciunea imamului… Uitam.

Pe la ora 14, împins din urmă de mulţimea de puştani exaltaţi care voiau să ia cu asalt Miliţia, ca să nu intru direct cu capul în geamul imens de la parter, l-am ferit cât am putut, punând unul dintre coate în faţă. Geamul s-a făcut ţăndări într-o clipită, cum era să se facă şi insurecţia de la Miliţie… „Cine a spart geamul?” s-a auzit, din mulţimea de revoluţionari, parcă de nicăieri, în liniştea care s-a lăsat deodată, o voce imperioasă, de administrator de bloc, de parcă l-ar fi avut pe inventar. „Băi, ori e revoluţie ori ce e asta?”, am răcnit cu ochii cât cepele, băgându-mă cu tupeu, să nu mă ia careva la palme, în ochii cât cepele ale celor din jurul meu. Şi am pătruns în Miliţia pustie…
Pe urmă, am mai păzit banca, BNR-ul, eu şi cu văru-meu, pe la vreo 2 noaptea, fără arme, fără nimic în mâini, doar cu două bandane din culorile steagului românesc, împletite ca un colac de Crăciun, pe frunte. A venit o patrulă formată din gărzi patriotice şi un căpitan de MAN. Ce făceam noi acolo, pe trotuar? Parola! Parola mă-tii!, i-am spus în gând, noi fuseserăm trimişi de la Comandamentul Revoluţiei… Omul, un hâtru, şi mustăcios pe deasupra, şi-a dat seama pe loc că eram, şi eu, şi văru’, exponenţii fraierilor pe Pământ!… Luaţi de-acilişea!… Şi a scos omul o sticlă de uischi, Balantaines plus un cartuş de Kent. Auriu. „Şuşaua!”, a adăugat, scurt căpitanul şi, de-atunci, n-am mai păzit nicio bancă.
Numai văru’ a fost oarecum nemulţumit de Revoluţia de la Suceava, întrucât eu, la împărţeală, i-am dat numai 4 pachete de Kent. „De ce, văru’?” „Pentru că eu sunt mai mare!”
Asta am făcut io la Revoluţie.
Cu mâna pe inimă vă spun, dacă n-ar fi fost 22 decembrie 1989, eu eram şef de stână şi-i trimiteam în munţi, cu oile, poate nu mai distrugeau bunătate de oraş şi de judeţ! Am spus…
Glumesc, bineînţeles, că am voie, tot din cauză că a fost 22 Decembrie! 1989”.

NE-A PĂRĂSIT MUGUR GEU

Între anii 1993-1996, impunându-se cu pseudonimul pe care avea să-l folosească mereu, Mugur Geu se regăsea în echipa cotidianului „NordPress” de la Suceava. Ulterior a scris pentru „Actualitatea Suceveană”, „Bucovina”, „Ora Sucevei”, „Tranşant”, “Nord Club Foresta”, poate şi la alte publicaţii, încă şi mai efemere. În afara Sucevei, a colaborat constant cu „Dimineaţa” şi „Evenimentul de Iaşi”. De prin 1998 a început a colabora cu ziarul „Crai nou”, la care a fost angajat în 2001 și până la tristu-i sfârșit din 2014. Trebuie menționat că din a doua parte a lui 2013, începuse să lucreze şi pentru periodicul „Cronica satului”. În peste 20 de ani de presă, a semnat zeci de mii de titluri, din toate genurile şi speciile jurnalistice, din toate domeniile de presă: societate, fapt divers, juridic, politică, cultură, sport etc. A excelat în reportaj, comentariu, documentare în teren… A publicat şi ficţiuni de presă, dar a scris şi versuri, arar tipărite. În 2013 a publicat o broșură despre Cetatea Sucevei, în memoria „uriaşului cu suflet de pluş” Florin Hău.
Mugur Geu era convins că este, în felul său, bogat. Printre altele, avea informaţii încă nescrise ce acopereau cel puţin două decenii, întâmplări, persoane bine ştiute şi mai puţin cunoscute. În unele cărţi de jurnalism se spune că e de preferat să nu transmiţi totul din prima emisie, să mai reţii câte ceva pentru o continuare, o reluare, pentru o repunere în cadru, chiar pentru o contrareplică. Adesea astfel de informaţii rămân în carnet, în memoria reportofonului ori pur şi simplu în mintea jurnalistului. Unele dintre ele sunt totodată atât de grele şi de acide, încât ar fi în stare, la un moment dat, să demoleze cariere şi oameni; totodată sunt atât de firave încât pot fi percepute doar drept mărturii oarecare, de natură să fie, singure, contracarate de un martor mai băţos (chiar şi inventat), darămite de un avocat experimentat, pentru care, să fim înţeleşi, adevărul o fi fiind important, dar clientul e cel care plăteşte. Mugur Geu, jurist pe lângă jurnalist, ştia toate acestea, încă în toate nuanţele. Uneori se simţea ba cocoţat pe un uriaş balon de săpun, ba peste o încărcătură de TNT. În urmă cu vreo doi-trei ani, începu încercarea de a contabiliza multe dintre poveştile nescrise şi de a gestiona punerea ori repunerea lor în ramă. A scris texte pe care candizii să le citească drept scorneli, iar ştiutorii să le recepteze ca atare, cu minima satisfacţie că informaţiile au fost, totuşi, spuse. Dar iată că un astfel de demers publicistic a rămas tot amânat, probabil fiindcă Mugur Geu era sigur că are încă suficientă vreme pentru a-l face ca la carte.

Acum, s-ar putea zice că potenţialii cititori vor fi fost prejudiciaţi de amânările autorului şi de grăbita lui retragere dintre autori. Despărțirea de jurnaliștii pe care îi iubim este doar o parte a adevărului vieții, un adevăr aplicat, similar cu logica iubirii care ar fi fructuoasă dacă nu ar pleca, într-o zi, din infinit în veșnicie. Tristețe, durere, suferință… viața pentru el a fost: „mișcare de rezistență”, pur și simplu nu a mai avut răbdare. În luna martie, Mugur Geu a scris un articol, „Viața m-a cam nedreptățit, dar niciodată nu m-a doborât”. Să fi fost un semn oare? A fost un om modest, puternic, hotărât, unic, corect, generos și implicat… un caracter model. Familia, prietenii și toți cei care l-au cunoscut îl plâng pe regretatul jurnalist. În câteva rânduri reușea să schimbe oamenii. Îmbina lumea reală cu cea abstractă. Moartea lui Mugur Geu este o pierdere, atât ca jurnalist cât și ca om. Drumul vieții s-a terminat prea devreme pentru el. Au rămas în urma lui mii de rânduri, gânduri, pe care le putem reciti ori de câte ori ne vom aminti de el, un om cu suflet mare, un om care scria un reportaj cu zâmbetul pe buze, care privea viața cu optimism și trăia fiecare clipă ca și cum era ultima… el, Mugur Geu.

Un excelent reporter, un comentator adesea caustic şi periculos, întorcând pericolul asupra sa (deoarece comentariile caustice supără multă lume, iar lumea multă, cel mai adesea, e mai puternică decât un omuleţ oarecare, ce se încumetă să încerce să o îndrepte ca pe o sârmă). Un povestaş care îngroapă sumedenie de poveşti pe care n-o să ştim a le povesti. Un ins şi un amic, uneori incomod, dintre cei care zic verde-n faţă (suporţi, nu suporţi?) exact ce cred. Un suflet mai sensibil decât s-ar merita să se poarte la vedere şi, ca urmare, mai vulnerabil decât al multora. O lovitură dintre cele care pe alţii îi tăbăcesc de le fac până şi epiderma precum tovalul, pe el fie că îl durea infinit mai mult, ulcerând, fie că, preţ de nişte clipe sau zile, îl înălţa acolo unde abia dacă poţi zbura singur. Acolo unde, dacă te duci, rişti să te sufoci. S-a ros, s-a consumat. S-a ros, bunăoară, între gândul şi deprinderile de a fi jurnalist şi între cele de a deveni un prestator de servicii de presă, care, nu chiar lipsit de grijă, scria zi şi noapte. Alteori a şuguit şi zâmbit, a râs aspru, a ţinut-o în ironii şi autoironii. Când nu şi-a putut face bine, şi-a făcut rău. Când n-a putut îndrepta lumea, s-a strâmbat, s-a cocoşat, s-a chircit, s-a lovit şi a încasat, de la alţii şi de la el. Acumulând durere cât să-l scobească, iar în găvanul acela uriaş să aşeze altceva, ca un demiurg, sămânţă de miracole. […] Viaţa lui, suma opţiunilor lui – veţi zice, fără prea mult a greşi.

Vi-l veţi aminti, puţin câte puţin, pe cel care semna cu pseudonimul Mugur Geu. Din nefericire, nu noi ne alegem cursul vieții și nici nu decidem când este momentul să plecăm. Pur și simplu sfârșitul vine când noi ne simțim cel mai bine pregătiți pentru a trăi. Niciodată, dar niciodată, nu va lipsi spiritul marelui gazetar, ci numai prezența lui corporală. S-a stins filamentul unui lampadar al rampei, dar totodată se aprinde un soare în eternitate. Și-a înțeles profetic viața, și-a urmat posibila cale, până în ultima clipă. A trăit profund viața, fără să-i ocolească adevărul sau să-i întoarcă fețele. A consumat-o, a devorat-o. Cum ar fi știut totul despre viață, dacă nu ar fi consumat-o? A trăit o viață de parcă nu ar mai fi existat după fiecare zi un mâine. A lăsat un gol pe care nu îl poate umple nimic.

Din păcate, Mugur a plecat absorbit în eternitate. Dumnezeu să te ierte, Domnule ziarist!

Sabina TIPA

About cronicasatului

Check Also

biserica armeneasca

OAMENII DE LANGA NOI – ARMENII

Armenii sunt una dintre cele 13 minorităţi ce vieţuiesc pe teritoriul judeţului Suceava. Totuşi, spre deosebire de alte minorităţi, armenii …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *