Sfantul Haralambie

Sfântul Haralambie a fost episcop în Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astăzi, în vremea împăratului Septimu Sever (193-211). Când Sfântul Haralambie a împlinit vârsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru că nu a lepădat credinţa în Hristos. Potrivit tradiţiei, în timpul torturilor, mâinile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul Sfântului şi au rămas acolo până când mucenicul a făcut rugăciune. În faţa acestei minuni, cei care îl torturau s-au convertit la creştinism.
Mai târziu, auzind împăratul cele petrecute cu Sfântul Haralambie, a poruncit să fie adus în Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum; i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars faţa şi i-au jupuit pielea de pe trup. Însă, Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.
La cererea împăratului Sever, Sfântul Haralambie a făcut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim că a vindecat un om posedat de un duh rău de 35 de ani şi a înviat un tânăr, încât Galina, fiica împăratului s-a convertit şi ea la creştinism.
Sfântul Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi Sfântul a văzut pe Hristos şi pe îngerii săi. Sfântul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodată de foame şi de boli. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi s-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. A murit înainte de a fi executat.

Fragmente din Moaştele Sfântului Haralambie

Capul Sfântului Haralambie se păstrează la Mănăstirea „Sfântul Ştefan“ din Meteora. În biserica Mănăstirii Miclăuşeni, din Iaşi, se află moaştele a treizeci de sfinţi, printre care şi ale Sfântului Haralambie. Părticele din moaştele sale sunt prezente la Mănăstirea Râşca, la Catedrala episcopală din Galaţi, la bisericile „Sfântul Dumitru“ (Poşta), „Sfinţii Arhangheli“ (Oţelari), „Sfântul Stelian“ (Lucaci) din Bucureşti.
Sfântul Haralambie este cunoscut ca fiind apărător de ciumă şi de foamete. Confirmarea o găsim în Acatistul închinat lui: „Bucură-te, izbăvitorule de ciumă şi de foamete!“.
Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situaţii grele cum au fost „ciuma lui Caragea“, din 1813, dar şi de foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.
În iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat ca un preot, iar în cea rusă sub chip de ierarh.

Sfântul Haralambie în superstiţii şi tradiţii româneşti

În tradiţia populară românească, Sfântul Haralambie era văzut ca stăpânitor peste boli şi păzitor al morţii. Tocmai de aceea, pe 10 februarie, ziua consacrată Sfântului Haralambie, oamenii prevăzători, cu minte la cap, trebuiau să nu muncească şi să postească. Altfel, Doamne fereşte, erau în mare primejdie de a se îmbolnăvi sau chiar de a da ortul popii!
Şi mai înspăimântător era că Sfântul Haralambie apărea în imaginaţia ţăranilor asemeni unui schelet, purtând o coasă cu care reteza vieţile celor neascultători de rânduielile stabilite pentru ziua lui. Dintre toate bolile peste care domnea, cea mai înfricoşătoare era ciuma, un personaj malefic, cu mari aripi negre şi o sabie lată în mână, sau o creatură cu un picior de vacă şi unul de om, încornorată şi înzestrată cu o coasă ucigătoare, care, din fericire, era ţinută în lanţ de către puternicul sfânt. Se spunea că fiind ciuma cât pe ce să nimicească toţi oamenii de pe pământ, însuşi Dumnezeu i-ar fi dat-o lui Haralambie în grijă.
10 februarie era o zi foarte periculoasă întrucât Sfântul Haralambie, identificat cu moartea, avea puterea de a lua sufletele oamenilor, dar nu aşa oricum, ci cu chinuri pentru cei păcătoşi, şi cu blândeţe pentru cei mai smeriţi, cu frică de Dumnezeu şi de dânsul.
Ziua Sfântului Haralambie se ţinea pentru păsări (ca să nu se îmbolnăvească, să nu moară şi să nu fie furate de ulii), pentru vite şi cai (să aibă sănătate, să nu şchiopăteze şi să nu cadă pradă lupilor), pentru câmp şi semănături (ca să nu apară gândacii, viermii, tăciunii sau mălura).
De Sfântul Haralambie se obişnuia să se facă agheasmă la biserică, care era apoi băută (pentru sănătate), folosită pentru spălat, dar şi pentru a stropi grajdurile, vitele şi pomii. Tot la biserică, oamenii duceau colivă şi colaci, pentru a se sfinţi, cea dintâi fiind păstrată ca să se dea găinilor bolnave, colacii fiind destinaţi celor bolnavi din casă ori pentru a se unge copacii pe tulpină, apărându-i astfel de uscăciune pentru următoarea vară.
În cadrul unui obicei nu tocmai bisericesc, aducând a vrăjitorie, unele femei îşi aruncau toate straiele de pe ele şi înconjurau de trei ori casa (dimineaţa, la prânz şi seara), în pielea goală, pentru a-l împiedica pe diavol să se apropie de căminele lor.