ciocanesti_suceava__1_

Vocea satului Todiresti

După un drum de mai puţin de jumătate de oră, am ajuns într-o cumună liniştită şi frumoasă, cum rar mai găseşti în ziua de azi, mai exact în comuna Todireşti, judeţul Suceava. Nu cunoşteam pe nimeni, dar ştiam sigur că vreau să vorbesc cu cineva. M-am dus la primărie şi l-am întâlnit pe viceprimarul Munteanu Vasile. Un om gospodar, sufletist şi „săritor”. L-am întrebat, aşa mai pe ocolite, cum sunt oamenii din această comună şi dacă aş putea sta de vorbă cu ei. Am aflat de la domnul Vasile că locuitorii acestei comune sunt oameni deschişi la suflet şi că vor fi binevoitori cu mine. Astfel, mi-am luat pixul şi am început….

Moroşanu Nuşa, 52 de ani, supărată că nu-i ajung banii pentru a-şi întreţine copiii.
– Numele dumneavoastră este….?
– Nuşa…Moroşanu Nuşa
– Ce vârstă aveţi?
– 52 de ani
– Sunteţi casnică? Sau lucraţi undeva?
– Lucrez la primărie, că iau ajutor social. Merg cu mai mulţi oameni la strâns gunoaie, la curăţenie prin comună, iar iarna tăiem lemne pentru primărie, şcoală.
– Sunteţi căsătorită?
– Am fost căsătorită, dar soţul meu a murit acum 7 ani. Muncea la gară, că acolo este un gater de lemne şi mai cheamă oamenii la lucru, să facă scândură, cherestea şi alte treburi. Câştiga bine, dar banii îi dădea pe ţigări şi băutură. Într-o seară a venit beat acasă, s-a urcat în pod, a dat foc la casă şi apoi s-a spânzurat. Mare necaz a lăsat în urma lui. Casa a ars toată. Nu am mai putut locui în ea. Am avut noroc că un om de aici din sat, cu suflet mare, şi care are mulţi bani a cumpărat casa asta şi ne-a dat-o nouă să locuim. Dumnezeu să-i dea sănătate.
– Dar câţi copii aveţi?
– Am avut 14 copii, dar doi au murit. Am rămas cu 12.
– Şi câţi ani are cel mai mic dintre ei? Dar cel mai mare?
– Cel mai mic are 7 ani, iar cel mai mare 30 de ani.
– Sunteţi o familie numeroasă. Cum reuşiţi să vă descurcaţi cu banii?
– Eu iau ajutorul social de 200 lei, iar 200 lei vin din alocaţia copiilor. E greu, e foarte greu să trăieşti din banii ăştia. Copiii se mai îmbolnăvesc, dar nu am bani de medicamente. Am băieţii însuraţi şi plecaţi în Italia la muncă. Ei mă ajută rar, că au familiile lor. Am copiii care muncesc cu ziua prin comună. Eu trăiesc în concubinaj cu un bărbat din satul Părhăuţi. Mă mai ajută şi el. Acum nu ştiu pe unde e… Dar stă mai mult aici, cu mine şi copiii.
– Cei de la primărie vă oferă sprijin?
M-au ajutat când mi-a ars casa, mă ajută şi acum. Mi-au mai adus alimente şi haine pentru copii. În satul ăsta sunt oameni buni şi care te ajută dacă ai nevoie. Când începe sezonul de cartofi mă cheamă şi pe mine şi mă plătesc. De aici mai câştig bani. Ştiu că sunt femeie harnică.
Ajung într-o zonă de păşune şi dau peste o turmă de capre. Interesant pentru mine. Mă apropii şi uite aşa îl cunosc pe micul fermier, crescător de capre la doar 36 de ani, Munteanu Vasilică.
– Domnule Munteanu, ale dumneavostră sunt toate caprele?
– Da. Eu mă ocup de creşterea acestor animale. O fac din pasiune. Îmi plac
– Aş începe să număr, dar nu cred că reuşesc degrabă. Îmi spuneţi dumneavoastră cam câte sunt la număr?
– 90 de capre.
– Sunteți căsătorit?
– Sunt căsătorit și am doi feciori. Unul are 9 ani și celălalt 14 ani.
– Cum câștigați banii de pe urma caprelor?
– Vând brânză, iezi, dar iau și subvenție. Nu pot spune că este o afacere din care ies bani mulți, dar se poate trăi decent. Sunt singurul din comună care are capre. Majoritatea au oi. Sunt un mic fiermier care vrea să se dezvolte. Mă gândesc să-mi mai cumpăr capre, să depășesc 100.
– Primăria vă ajută în această afacere?
– Mi-a oferit 10 hectare de pășune.
– În sezonul cald, din câte știu, caprele ies la păscut. Iarna ce faceți cu ele?
– Strâng fân de pe 4-5 hectare.
– Aveți grijă doar dumneavoastră de aceste animale?
– Nu, e foarte greu să ai în grijă atâtea capre. Am angajat un băiat care mă ajută. Însoțește caprele la păscut. De brânză și de lapte mă ocup doar eu.
La povești cu o bătrânică simpatică de 90 de ani, Rîpan Aurelia.
– Hristos a inviat!
Nedumerită, femeia mă privește în ochi și nu îmi răspunde. (Mă gândesc eu în sinea mea: ”Dacă nu mă cunoaște sigur nu mă primește, dar hai să mai încerc odată”)… Bătrânica, își drege glasul, aruncă o privire în gol și mă invită în casă.(Desigur, după ce i-am explicat de unde sunt și ce vreau)
– În ce an v-ați născut?
– …1924
– Vă mențineți bine la cei 90 de ani. Cum ați reușit?
– Pe vremea mea nu existau atâtea boli. Eu nu am luat pastile niciodată. Într-o zi mă durea capul și o vecină a venit să-mi dea o aspirină, dar mie mi-a fost teamă să o înghit. Am avut supărări la viața mea. Am trecut prin multe. Am avut cinci copii, trei fete și doi băieți. Două fete au murit. Una la 42 de ani și cealaltă la 46 de ani. Au murit la diferență de 6 luni. Durere mare în sufletul meu!… una din ele avea un băiat. De când a murit ea, fiul ei, Dorin, a rămas în grija mea. Sunt o femeie văduvă de 45 de ani. Maică, mi-a fost tare greu, dar sunt o femeie credincioasă și m-a ajutat Dumnezeu.
– Locuiți singură?
– În casa asta stau eu, fiul meu, Ilie și nepotul Dorin. Singurul venit este pensia mea.
– Și cât este pensia?
– 350 lei. Crezi că îmi ajung? Fiul și nepotul nu lucrează. Am avut de discuit, de arat, dar nu mi-au ajuns banii. Nu mă descurc, dar ce să fac?
– Unde ați lucrat în tinerețe?
– Pe vremea comunismului toți oamenii munceau la C.A.P. De dimineață îmi luam sapa în spinare și seara ajungeam acasă. Am lucrat de la început până când s-a desființat. Dacă mai existau și astăzi, sigur aș fi murit pe ogor.
– Unii oameni spun că pe vremea comunismului era mai bine, alții spun că nu. Dumneavoastră ce părere aveți?
– Era mai bine. Munceam mai mult, dar aveam ce mânca.
– Cum vi se pare această comunitate?
– Cum să arate? Aglomerată…. Înainte era multă pășune. Era frumos. Se vedeau copacii înfloriți, iarba verde, dar acum, oamenii și-au construit case și s-a terminat cu imașul.
Bătrânica a obosit… așa că mi-am luat reportofonul și am plecat.
Dialog absolut superb cu o fostă profesoară despre elevii de ieri, de azi și de mâine. Butnar Veronica, 66 de ani.
– Am terminat în anul 1969 „Institutul Pedagogic” din Suceava. Mi-am început cariera profesională în anul 1970, la „Liceul Economic”, din Suceava și am predat timp de 4 ani. Am venit la Costâna, apoi Părhăuți, Todirești, Soloneț. M-am reîntors în Todirești și am rămas până la pensie, 2007.
– După 37 de ani de experiență, ne puteți spune cum vi se pare învățământul de astăzi comparativ cu cel din trecut?
– E ca și cum aș compara cele două regimuri: comunismul și democrația. Desigur, în trecut vorbeam de seriozitate, de strictețe, de complexitate. Astăzi, aș putea spune că s-a introdus un volum mare de informații, elevii nu mai prezintă același interes pentru carte. Tehnologia a avansat. Internetul, tabletele, telefoanele performante au luat locul cărților. Bibliotecile rămân doar niște clădiri pline de foi galbene și prăfuite.
– Fiecare copil își dorește, la un moment dat, să devină cineva, să atingă apogeul maxim. Mulți adolescenți își doreau să devină polițiști, jandarmi, doctor și alte meserii de acest gen. Știți cumva, dacă acei elevi și-au îndeplinit visele?
– Da. Copiii proveniți din familii organizate au ajuns: polițiști, profesori, ofițeri, căpitani, asistenți medicali. Din nefericire, există și cealaltă categorie: elevii care fac parte din familii dezorganizate. Aceștia sunt dezinteresați de școală, încă de la început și rămân la acel nivel minim: muncesc cu ziua, în construcții sau ca ciobani.
– Mulți părinți spun că școala este cea care oferă educație unui copil. Dumneavoastră sunteți de aceeași părere?
– Nu. Cel mai mult contează educația din familie. Școala civilizează elevul. Părinții trebuie să înțeleagă și să perceapă educația ca fiind „cartea de vizită” a copilului. Nu degeaba există acea vorbă străveche „cei 7 ani de acasă”. Educaţia nu înseamnă doar arta de a trăi frumos, educaţia-i pur şi simplu arta de-a exista.

About cronicasatului

Check Also

image013

VOCEA SATULUI

IZVOR PLIN DE GUNOAIE ÎN FÎNTÎNELE În comuna Fîntînele exis­tă un pârâu care dă bătăi …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *