CALATORIE IN TIMP SPRE ZIUA DE TARG

Un drum la târgul de du­minică, de la Oniceni, pare la un moment dat a fi o că­lătorie în timp, o călătorie în care regăseşti, parcă, aceleaşi imagini de acum 15 sau 20 de ani.

Pentru a ajunge de la Roman spre Oniceni, ai de străbătut aproape 30 de ki­lometri printr-o minunăţie de peisaje, iar dacă ai no­rocul să fie senin şi aerul să fie curăţat de praf cu ajuto­rul ploilor, vei putea admi­ra, la un moment dat, la ori­zont, chiar şi muntele sfânt al dacilor, Ceahlăul. Imediat ce ai ieşit din pădurea de la Stejaru, în dreapta, la linia orizontului, ce uneşte imen­sitatea absolută a cerului cu Sfântul Pământ, vei putea observa lanţul munţilor Car­paţi, având ca reper vizual clar, Ceahlăul.

Pentru a-ţi putea desfă­ta ochii cu frumuseţea pei­sajului ce ţi se deschide în dreapta şi în stânga, ar fi cel mai bine să nu te afli la vo­lan, pentru că, numai aşa, vei putea fi atent la toată panorama ce ţi se deschide, de la înălţimea drumului de pe coama dealurilor.

Să nu uităm să precizăm că prima „atenţionare” de cod verde, de peisaj miri­fic, ţi-o dă râul Siret, care, în bătaia razelor soarelui îşi arată strălucirea apelor, pe sub norii de aburi ce se ridică spre înălţimile văz­duhului, odată cu răsăritul soarelui. După ce ai trecut podul peste Siret, intri în satul „Ion Creangă”, sat de oameni gospodari, care nu se sfiesc în a-şi demonstra prosperitatea dată de mun­ca lor, prin case arătoase şi câmpurile cultivate ca la carte… Ți se pare că deja ai intrat în altă lume.

Continuăm să parcurgem drumul spre Oniceni, şi, în pădurea de la Stejaru, dăm peste o porţiune de drum, distrusă de alunecările de teren. Un drum bun, reabi­litat doar cu câţiva ani în urmă a „luat-o la vale”, din cauza unei puternice alune­cări de teren. În zona cala­mitată trecerea se face pe un singur sens. Odată ieşiţi din pădure, putem admira, şi pe stânga şi pe dreapta, câmpurile de un verde crud, care acoperă molcomele dealuri ale podişului Moldo­vei.

Cei 34 de kilometri, de la Roman la Oniceni, i-am parcurs în aproximativ o oră şi nu pentru că am „căscat gura” la peisajele frumoa­se ce ni s-au oferit, darnic, înaintea ochilor ci, pentru că, drumul este presărat cu „cratere” mai mici sau mai mari care fac din DJ159 o adevărată probă de an­duranţă pentru suspensiile maşinilor.

TÂRGUL DE DUMINICĂ

La ieşirea din Oniceni, spre Băceşti, pe partea dreaptă, pe un tăpşan plin de verdeaţă, s-au amenajat zone speciale pentru căru­ţaşi, pentru vânzătorii de animale şi pentru comerţul de mărfuri nealimentare fiind de asemenea prezen­te şi câteva corturi, unde negustorii îşi puteau servi adălmaşul sau, la cerere, să poftească la un mic, alătu­rat unei beri răcoritoare.

Ideal ar fi, pentru orice conducător auto, să lase au­toturismul cât mai departe de zona centrală a târgului, deoarece găsirea unui loc de parcare este, în această zi, mult mai dificilă decât în marile metropole europene. Căruţe, dubiţe, chiar şi ca­mioane sunt parcate pe o parte şi pe alta, iar negusto­rii se fac auziţi strigându-şi şi lăudându-şi mărfurile. Tarabele, cu lucrurile scli­pitoare ce-ţi iau ochii, sunt amenajate la umbra unor falnici arbori şi, nici în cea mai caniculară zi de vară, soarele nu poate răpune umbra binefăcătoare.

Majoritatea celor sosiţi la târg sunt cei din satele înve­cinate, care au pornit spre Oniceni, în căruţe, cu noap­tea în cap, pentru a nu rata un loc liber în ograda de căruţe. Alături de căruţe, sunt zeci de maşini cu nu­mere de înmatriculare, atât din Neamţ cât şi din Vaslui, Bacău, Suceava şi Iaşi. De când s-a asfaltat drumul comunal DC 75 le vine mai uşor şi celor din comunele învecinate, Bacău, Lipova şi Plopana, să vină la târgul de la Oniceni.

Aglomeraţia şi atmosfe­ra de secol trecut te fac să te simţi ca într-o călătorie în timp, reîntâlnind obice­iuri şi expresii negustoreşti, pe care le credeai definitiv uitate, în negura timpului. Toată lumea zâmbeşte, toţi sunt bucuroşi că pot fi pre­zenţi, atât pentru a vinde, cât şi pentru a cumpăra. Copiii se bucură la achizi­ţionarea unei acadele sau a unei pungi de pufuleţi, iar părinţii bat palma pen­tru aducerea în gospodărie a unui cal sau a unor oi, ce urmează să producă rezer­va de hrană pentru iarna viitoare. Porcii, aflaţi în că­ruţele negustorilor, guiţă a jale presimţindu-şi sfârşitul pe grătarele gospodarilor care, munciţi din zori şi până în noapte, nu ştiu ce este acela colesterol.

Înaintând cu greu, prin mulţime, descoperi aglome­rări care te duc cu gândul că, acolo se află cea mai râvnită marfă din târg. În­tr-adevăr, mulţimea muşte­riilor din jurul tarabei sau a căruţei, devenită tejghea ambulantă, constituie cea mai bună reclamă pentru respectivul negustor.

„Vin în fiecare duminică la târg. Îmi place să mă uit, să văd ce mai aduc unii, al­ţii, şi la urmă, când se apro­pie de strâns, şi negustorii mai lasă la preţ, merg şi iau şi eu una, alta, ce-mi trebu­ie pentru gospodărie”, ne mărturiseşte cu faţa plină de zâmbet un moş cu mus­taţă căruntă. Mai departe, zăresc o tânără voinică, ală­turi de soţul ei, puțin mai firav, care se tocmeşte să cumpere nişte pulpe con­gelate: „dă-mi vreo 10 kile de pulpe, că am oameni la treabă şi nu am pui de tăiat acum. La toamna da, hai, dă-i cu mai puţin olecuţă că vezi, iau mai mult!”. Vânzâ­toarea de pulpe congelate, dă din cap a pagubă şi pare să facă târgul. E vremea bună dar ar vrea să plece mai devreme…

Mai departe, la altă tara­bă, un băieţel, trezit de pă­rinţi de cu noapte, se roagă de mama sa să îi cumpere un trenuleţ, că doar nu a venit doar pentru hăinuţe. Nu îndrăzneşte să insiste prea mult şi se mulţumeşte cu o pungă mare, de pufu­leţi. Mă gândesc că dacă era unul de la oraş, ar fi făcut ceva scene, să capete tre­nuleţul.

Lumea e veselă, târgu­ieşte, schimbă veşti despre cunoscuţi, se înţeleg să se întâlnească săptămâna ur­mătoare pentru alte târ­guieli şi fiecare se întoarce acasă cu câte ceva de la iarmaroc.

Simona VASILIU