Copilul, mortul si Vindecătorul

E o dimineațã ca oricare alta. Mã trezesc tot la șase, mã apuc de citit, beau aceeași cafea și fumez aceleași țigãri. Sunt încã sub influența unor imagini ce mi s-au arãtat întrun vis ce m-a purtat pe aripile lui pânã dimineațã.

Vecinul de lângã mine pleacã devreme. Aud cum tușește și încuie ușa. Coboarã zgomotos scãrile. E timpul sã mã pregãtesc și eu.

Același drum, tocit de roțile mașinii, mã duce la cabinet. Am norocul de a fi singur. Nici o asistentã venitã, nici un pacient care se așteaptã ca eu sã-i rezolv toate problemele. Îmi fac un ceai, aprind o țigarã și dau drumul la calculator.

Câteva bãtãi în ușã mã scot din reverie. Mã uit curios spre persoana care a intrat.

– Bunã dimineața, dom’ doctor.

– Bunã dimineața, fac eu plictisit. Ce s-a întâmplat?

– Vã rog sã veniți cu mine pânã la vecina.Copilul e bolnav, ea nu a fost acasã ieri toatã ziua, nu știu în ce stare e. Asta se numește solidaritate umanã la sat. În oraș nu știu dacã se fac asemenea gesturi. Iau femeia cu mine și plecãm într-o cãlãtorie ce mã înfioarã și acum.

Recunosc drumul. Știu unde mã duc. Este un copil nãscut cu hidrocefalie, are aproape un an, a fost operat pe creier de multiple ori iar mã-sa este o tutã de 23 de ani. Nici mãcar mãritatã. Genul care pleacã la […] de câte ori are ocazia. Fãrã sã stea prea mult pe gânduri. Am avut multe contre cu ea. Am sfãtuit-o de mii de ori sã meargã la spital, sã se ocupe de ãsta mic, pentru ca a trecut vremea când doctorul, conform indicațiilor comuniste, era obligat sã facã de toate. Inclusiv sã legene copilul dacã situația o cerea.

Ajungem acolo. Intru în curte. Spre norocul meu, nu e nici o javrã care sã mã ia la rost. La ce nervi rumegam cred cã o fãceam poster dacã îmi ieșea în cale. Bat la ușã. Rag vreo cinci minute și întrun final se deschide. Iese mama copilului, buhãitã de somn, cu ochii umflați, cu pãrul în toate direcțiile.

– Neața. Unde e copilul? Am auzit cã e bolnav.

– Face febrã 38 de câteva zile.

– Lasã cã vãd eu. Intru în casã. Un hol întunecos. Miros de menajerie. Frig de-ți pãtrunde în oase. Mã uit în dreapta și era sã cad. Pe o masã, în mijlocul camerei, un moș vânãt la fațã.

– Ce dracu e cu ãsta? Întreb.

– Aaaa.. A murit tata la spital și l-am adus ieri acasã. Mâine îl înmormântãm – îmi spuse ea seninã.

Beton. Habar nu aveam de asta. Mã rog, trec mai departe. Intrãm în camera unde stã copilașul. O cãldurã ca în saunã. Un miros de alcool, transpirație și încã ceva nedefinit testeazã tãria mea de a controla reflexul de vomã.

Pe un pat dormea unul îmbrãcat, cu o cãciulã în cap, cu niște lațe ce ieșeau de sub ea și cu o barbã deasã. ținea în brațe o tastaturã. Avea ciorapi negri, gãuriți, iar trei degete gri mã salutau. Pe un alt pat dormea unul în blugi și într-o cãmașã verde, tras la fațã și slab ca un rezident al camerelor de gazare. Nici mãcar glasul meu sonor nu tulburã somnul acestor indivizi minunați.

– Unde e copilul?

– Pe cuptor.

– Mã fatã, dacã tu ai avea febrã și eu te-aș ține la 50 de grade, nu prea te-ai simți bine, nu? Ai avea ceva probleme cu sãnãtatea, nu?

Consult copilul. Îl dezbrac și vãd cã e nespãlat, plin de tot felul de eczeme. Iau decizia supremã:

– Îmbracã-l! Te urci în mașinã la mine și plecãm la spital. Dacã scoți vreun cuvânt pânã ajungem acolo, jur cã îți tai tendoanele, zdreanțã – spun eu cu o privire fixã și cu un ton pe care doar Dracula îl mai folosea.

Asta nu spune nimic. Se uitã la mine, trage niște blugi pe ea și mã urmeazã.

Vã doriți sã fiți în locul meu? Vã doriți sã practicați medicina în țara asta? Vã doriți sã o faceți pe bunul samaritean? Și cel mai important: vã doriți un medic de familie ca mine?

Florin HAIDAMAC