Parastasul de fiecare zi

Când, în 1883, Eminescu înnebunea, Caragiale plânse. Şi, nu ştiu de ce, lacrima lui nenea Iancu histrionul îmi e mai mult decât toate monumentele dedicate pe urmă poetului, după dispariţie. Multă vreme nu l-am putut suferi pe Macedonski pentru epigrama stupidă şi înveninată pe care o lansase la adresa „nebunului” („Un X, pretins poet, acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum./L-aş plânge, dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/Căci până ieri a fost năuc/Şi nu e azi decât nebun!”) Uite că n-avem chef să venim, decretam – deşi privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit – şi pentru că te-ai lăsat copleşit de ură şi ai scris o inepţie care te descalifică, nu dau doi bani pe versurile tale! Şi nimeni nu mă putea convinge că n-am dreptate. Aveam să-l iert pe autorul „Nopţilor” mult mai târziu, când am înţeles ori am crezut că înţeleg că, de fapt, nu Eminescu era nebun, ci destinul său, nu Macedonski era veninos şi meschin, ci destinul său şi că, la urma urmei, amândouă destinele păliseră, destrămându- şi rigoarea şi forţa în faţa unei revelaţii mult mai puternice: Poezia. Care nu i-a iertat pe amândoi.

M a c e d o n s k i – o m u l , dacă e să facem distincţia nu între om şi creaţia sa (căci asta e o aberaţie), ci între om şi faptul că el creează, adică să punem o virgulă critică şi mucalită între subiect şi predicat (!), nu-l putea urî ori invidia pe Eminescu. Câţi dintre oamenii aşa-zis simpli l-au urât ori invidiat? Această ingrată povară i se rezervase poetului – până – la – disperare, sclav al ideii de poezie. Ană şi Caiafă stupid, dar legitim, Iudă nenorocit şi cast, celui care avusese revelaţia Poeziei absolute şi care şi-o asumase cu un egoism absurd şi jalnic.

Din punctul acesta de vedere deviaţia de comportament literar a lui Macedonski e de o frumuseţe întoarsă şi stranie. Şi dacă, despre Eminescu, Haşdeu spunea „el va trăi, deşi a murit nebun” – epitaf sublim, dar totuşi un epitaf – lui Macedonski i se poate atribui amendamentul cristic „fie iertat, căci a iubit mult”. Victime ale unor moduri existenţiale fără compromisuri, devoraţi de capriciile unei lumi înecate în normalitate, dar netemperaţi de prejudecăţile reflexe ale aceleiaşi lumi, ei au fost ceea ce se poate numi Poeţi Totali. Nişte nebuni magnifici, acolo!… Contemporaneitatea, însă, nu ne mai rezervă astfel de privilegii. Poeţii cu adevăraţi mari – vechea gardă – fie au decedat, fie s-au defulat în gesturi politice de maximă necesitate, fie, dizolvaţi în spiritul steril al epocii, cristalizează în atitudini de-a dreptul patriotice, cu mâna pavăză la piept, ficat şi alte organe de maximă simţire românească.

Dureros de ridicol este şi faptul că, amuşinând palma obeză a unor Mecena de mucava (dar cine a decretat că Mecena trebuie să fie confecţionat din materie criselefantină?), există şi dintre aceia cărora le veni o pohtă nebună de a căuta diamante în bălegar. Şi-apăi cine treabă are?… Tot timpul am crezut că poeţii sunt acei indivizi care ştiu că la început a fost Cuvântul, dar că Acesta nu era la Dumnezeu, ci la ei… Vai, dar mai mult patetism nu încape nici în izmenele lui Virgiliu!… „Cei vechi, adică cei bătrâni. Cei bătrâni, adică cei înţelepţi. Cei înţelepţi, adică cei morţi.”, spunea cândva Marin a lu’ Sorescu. Crunt şi irefragabil adevăr. Pe Nichita l-ar bufni râsu – plânsu’, dacă nu l-o fi bufnind deja şi răs – bufnind acolo, în crâşma aceea perpetuă care se cheamă BOLTA şi RECE. Libaţie la adresa tuturor mânuitorilor de verb necunoscuţi: – Maestre, deoarece eu cred că poeţii nu se dezmint niciodată, adu-ţi aminte de Eminescu.

Fă-i un parastas în fiecare zi în care pui mâna pe condei. În fiece zi în care te-ai apucat să scrii, dacă ţi-a mai rămas o… picătură din nebunia lui, o cupă din candoarea lui gravă şi trainică, îmbată-te! Dar zdravăn! Presupune şi domnia ta că, undeva, aiurea, cel care „n-a existat” vreodată, trage nişte beţii, cu lăutari şi cu zei, şi în mod sigur, de fiecare dată când îţi aşezi semeţ semnătura şi dreptul tău de autor inalienabil în colţul vreunei pagini, urlă săracul, de se-aud câinii într-un Giurgiu etern: „Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”. Iar nenea Iancu, sincer ca întotdeauna, îl şi completează: „Rezon!” Mugur Geu PS. Deunăzi, o discuţie înfierbântată într-un cerc de prieteni m-a făcut să-mi aduc aminte că treceam pe lângă statuia coclită a lui Eminescu, de lângă Biserica „Sf. Nicolae” din iubitul nostru târg reşedinţă de judeţ, să-mi încetinesc paşii şi să-i pun bucăţii aceleia de bronz jalnic (mai rău nu cred să fi arătat poetul nici în ultima perioadă a vieţii lui), aproape înecată în excremente de paseri (pe care efectuează defecaţia toate paserile care trec), nişte devastatoare întrebări. Interviu cu o bucată de bronz, carevasăzică!

Domnule, tu, care ai inventat limba română modernă şi literară şi arhetipul ziaristului calic, vertical şi neînduplecat, ceai face, trăind în l u m e a n o a s t r ă – şi nu mă îndoiesc că, mai ales a c u m , d e s t i n u l ţi s-ar repeta – cu p u h o i u l de informaţii şi subiecte de tot râsul şi plânsul, de toată jalea, cerute de piaţă, chipurile, care cad ca o avalanşă de putreziciuni peste noi, ne îngroapă literlamente, dar ieşim tot curaţi şi luminoşi, iar pe frontispiciul nostru interior zâmbeşte bălos cuvântul „democraţie” – exorcism clandestin al epocii cu care defilăm sub neant?

Care ar fi ADEVĂRUL bestial şi sfidător cu care ne-ai biciui impotenţa morală, disperarea noastră asexuată, cel în stare să ne scoată din sideraţie, încât să sărim ca arşi, să punem mâna pe săpunuri şi să ne spălăm de tot jegul pe care nu l-am văzut până atunci? Pentru că uite, meştere, la noi, râia care se revarsă din dezvăluirile teribile ale presei nu contaminează pe nimeni, suntem imuni, iar adevărurile îngrozitoare despre cum suntem de fapt, despre matrapazlâcuri şi afaceri veroase ale celor din frunte vin, trec, în fiecare zi altele, şi nimeni nu mai dă doi bani pe aerul, acelaşi pentru toţi, pe care ele, truism e nenorocite şi mititele, îl suprainfectează. Ce-ar mai rămâne, maestre, cum ai îndulci fulminantul cinism al lumii ce ne conţine, cu ce ai capta atenţia celor care te citesc, unde le-ai da bobârnace, astfel încât să aibă cel puţin certitudinea că sunt vii, alfabetizaţi şi înţeleg măcar limba în care le-ai scris poezii? Aşa l-am întrebat pe Eminescu… Şi pentru că nu vă închipuiţi că bucata aia de bronz jalnic, pe care efectuează defecaţia toate paserile care trec, mi-ar fi putut răspunde, am scos o ţigară din buzunar, mi-am aprins-o, am dat mâna cu un cunoscut ce tocmai mă salutase şi m-am grăbit către casă, deoarece eu acolo locuiesc.

Mugur GEU