INALTAREA DOMNULUI

Semnificații și tradiții

Praznicul Înălțării Dom­nului, numit în popor și Is­pas, se sărbătorește întot­deauna în Joia săptămânii a șasea după sărbătoarea Paștelui, adică la 40 de zile după Înviere. Atunci Iisus s-a înălțat la cer. În cea mai veche mențiune despre această sărbătoare se arată că înălțarea Domnului era sărbătorită pe atunci în Ori­ent în ziua a 50-a după Paș­te, odată cu Rusaliile, și nu la 40 de zile după Înviere, cum se sărbătorește acum.

După Înviere, Iisus li s-a arătat de mai multe ori, în diferite locuri, ucenicilor sau oamenilor care L-au cunoscut şi au crezut că El este Mesia. Prima care L-a văzut a fost Maria Magdale­na, pe care însă apostolii nu au crezut-o, până când nu L-au văzut chiar ei.

Deşi prin Înălţarea Dom­nului activitatea Sa pămân­tească lua sfârşit, Iisus le-a spus ucenicilor chiar în mo­mentul Înălţării: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”.El s-a înălţat pentru a trimite în lume Du­hul Sfânt, aşa cum promise­se: „Voi ruga pe Tatăl să vă trimită un alt Mângâitor ca să fie cu voi în veac”. În pre­zent, pe locul din care s-a înălţat Iisus la cer, se află o capelă, fiind spaţiu de închi­nare atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani, întrucât Înălţarea lui Hristos la ceruri este recunoscută în Islam, deşi nu este men­ţionată în Coran. În lăcaşse păstrează o piatră care are imprimată o urmă de picior despre care se spune că ar aparţine Mântuitorului.Până în anul 312, când s-a bote­zat Împăratul Constantin cel Mare, creştinii prăznuiau această sărbătoare într-o peşteră de pe Muntele Măsli­nilor, ferindu-se de cei care îi persecutau. În jurul anu­lui 390 aici s-a ridicat pri­ma biserică, dărâmată însă în 614 de perşi şi refăcută apoi de eparhul Modest.În unele locuri, de sărbătoarea Înălţării, numită şi Ispas, se taie mieii şi se însemnează vitele cu vopsea pe blană şi cu crestături pe urechi.Este ziua în care credincioşii se salută cu ‚’Hristos s-a înăl­ţat!’’ şi răspund ‚’Adevărat s-a înălţat’’.

Această sărbătoare a căpătat o importnață deo­sebită în momentul în care Impărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a ridicat o biserică pe Muntele Măslinilor, aco­lo unde Mântuitorul S-a ri­dicat la cer. Aici Înălțarea era prăznuită cu mare fast și solemnitate, începând de la miezul nopții. Deși as­tăzi biserica este în ruină, aceasta adună anual, în ju­rul ei o mulțime de creștini și clerul diverselor confesi­uni săvârșește acolo Sfânta Liturghie.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI  DE ISPAS

În ziua Înălțării Domnu­lui se poatră foi de nuc la brâu, și se bat cu leuștean vitele, pentru a se îngrășa. De asemenea se crede ca cine moare de Ispas ajunge în cer. Nu se dă foc, sau sare din casă, pentru că tot anul va fi huit; oamenii vor avea inimă rea, și vacile nu vor avea sămânță.

Pentru a avea spor și bel­șug, nu se plantează nimic de Ispas, și pentru ca vitele și oile să se înmulțească, se taie vârful cozii unei vite și se îngroapă într-un furnicar – să fie atâția miei și viței câte furnici sunt în mușuroi.

În ziua de Înălțare, fe­meile care au morți în fa­milie, împart azime calde, ceapă verde, rachiu pen­tru că, se crede, că sufle­tele morților se înalță în această zi la cer, și trebuie să aibă merinde de drum.

Cătălina C.