Munca la negru in strainatate, o iluzorie cale de inavutire (pentru unii) (I)

E un lucru ştiut că o bună parte din forţa de muncă tânără a României se află, la ora actuală, în străinătate. Cum fac niţeluş ochi, românii caută prin orice mijloace să ajungă peste graniţă, indiferent la ce riscuri s-ar supune, deoarece, în ţară, posibilitatea de a-ţi asigura un trai decent din muncă cinstită e mai mult decât minimă. Numai că, afară, regulile sunt cu totul altele, iar cei mai mulţi dintre bieţii emigranţi sunt siliţi să se întoarcă acasă îmbogăţiţi doar cu experienţa unei călătorii pe care nu o vor uita niciodată. Despre toate acestea, în cele ce urmează.

UN PRIM POPAS ÎN DRUMUL ILUZORIU AL ÎNAVUŢIRII

Ion C., de 26 de ani, din satul botoşănean Vârfu Câmpului, lâncezea de ceva vreme acasă, după întoarcerea din Serbia, unde fusese să câştige nişte bani. Stătuse la sârbi un an de zile, alegându- se, după o muncă de sclav, în construcţii, cu praful de pe tobă. Îşi mai amintea încă tertipurile de fiecare dimineaţă ale patronului, care, pentru a-şi trezi angajaţii din somnul greu şi fără vise în care îi arunca oboseala crâncenă de peste zi, lua, netam-nesam, un lopătoi mai mare decât el şi se apuca, fără menajamente, să „cureţe” energic pavimentul dormitorului de nişte urme de ciment închipuit. Efectul sonor al operaţiunii era devastator pentru bieţii românaşi, zgâriindu-le literalmente creierii, însă n-aveau ce face. Se trezeau înjurând şi se apucau de treabă. Asta se întâmpla în 1997.

Pentru a merge să muncească la greci, a vândut până şi acţiunile mamei Ion aude, în 1999, că un vecin, căruia i se mai spune şi „călăuza”,e în căutare de oameni, pentru o expediţie la greci, unde se câştiga cică bine, iar condiţiile de muncă erau net superioare celor din Serbia. Îi trebuiau, la o estimare minimă, vreo 600 de mărci germane. Jumătate din sumă o avea şi, pentru că, tocmai atunci, la PECO-ul din apropiere se căuta mână de lucru la fabricarea de calaburi, n-a mai stat pe gânduri. Contra a 40000 de lei pe zi, a muncit vreme de trei luni de zile, câte 12 ore, de la crăpatul zorilor şi până la asfinţit. Iar sâmbetele, când nu se făceau calaburi la PECO, mai câştiga un ban, ajutându-şi vecinii la cosit. Strânsese, în mare, suma necesară călătoriei, dar încă îi mai trebuia ceva. Cu tot regretul, „împrumută” acţiunile mamei şi le valorifică.

CU BANII ÎN CĂPTUŞEALĂ, SPRE MACEDONIA

Cinci inşi au plecat din sat, spre Grecia, în vara lui 1999. Cu banii ascunşi în căptuşeala gecii, după cum îi învăţase călăuza, au luat un tren spre Bucureşti, apoi altul spre Turnu Severin, ca să se îmbarce într-unul din autocarele unei firme care efectua curse regulate spre Iugoslavia. După alte două trenuri schimbate şi vreo 20 de mărci de căciulă, pe care fuseseră constrânşi să-i dea şpagă unui „naş” sârb, scorţos din cale-afară, românaşii ajung la vreo 10 kilometri de Macedonia. De aici călăuza îşi intră în rol, conducându-i prin pădure şi reuşind, într-un târziu, să-i treacă în ţara despre care auziseră că e cel mai dificil punct al traseului.

MACEDONIA, ŢARĂ SCUMPĂ

Macedonia s-a dovedit a fi pentru cei cinci piatra de încercare a rezistenţei fizice şi psihice. Peste tot pe unde treceau, nu se putea să nu apară câte un localnic oportunist, care, sub ameninţarea că-i „dă în gât” la poliţie, le cerea bani. Se conformau de fiecare dată, naivi, valuta din căptuşeală începând să scadă simţitor. Cel mai mult au plătit unui ins spelb, care i-a dus acasă la el, le-a dat să mănânce şi le-a promis că, în schimbul sumei de 200 de mărci, îi va transporta, cu microbuzul personal, până la graniţa cu Grecia. Surpriza a venit ceva mai târziu, când maşina a fost oprită de nişte indivizi care purtau cagule şi pistoale mitralieră Kalaşnicov. Leau luat tot ce aveau, dar i-au lăsat în viaţă. Spelbul se făcuse nevăzut.

IADUL PE PĂMÂNT

Se aflau undeva în apropierea capitalei Macedoniei, Skopje. Reuşesc să ajungă pe jos până în oraş, constatând că persoanele lor au mare căutare. Taximetriştii se băteau pur şi simplu pentru ei, numai că sucevenii nu mai aveau o lescaie. Se aflau la jumătatea drumului şi, ori înainte, ori înapoi, era acelaşi lucru.După un scurt consiliu, la marginea unui drum mai lăturalnic, hotărăsc să o ia la picior până în Grecia, bazându-se numai pe cunoştinţele geografice ale călăuzei, care se lăudase că ştie ca-n palmă munţii Macedoniei. O săptămână pe muchie a durat drumul. Zi şi noapte.

Tălpile unui consătean deveniseră carne vie, acela hotărând la un moment dat să nu mai continue călătoria. A ieşit în stradă, a văzut o maşină de poliţie şi s-a predat – îşi aminteşte Ion C. Alt botoșănean renunţă şi el într-un târziu, urmând acelaşi tipic. Înfometaţi, nespălaţi şi cu picioarele cât nişte buţi, trei români ajung cu chiu cu vai în Grecia şi bat la uşa unui ţăran pe nume Dimitros. Dar cine îţi dă ceva pe degeaba? Grecul le spune prin semne că ar avea nevoie de mână de lucru la cules harbuji şi băieţii nu mai stau pe gânduri. Intră. Galbeni ca lămâia, de-abia ţinându-se pe picioare, în câmp, cu gândul mai mult la potenţiala hrană. Ion a ochit atunci un harbuz mai măricel şi a dat să-l ridice. N-a putut, prăbuşindu-se cu el în mâini, sub ochii miraţi ai grecului. Dimitrios i-a lăsat totuşi să-şi umple burţile cu pepene, iar lui Ion, după o cantitate apreciabilă, i s-a făcut rău. Stomacul, dezobişnuit de hrană, se revolta amarnic, pricinuindu- i dureri îngrozitoare.

UN ŞAH-MAT SCURT

Cu banii câştigaţi de la grecul Dimitrios, cei trei ajung în satul Kaliteia, punctul terminus al călătoriei. Grecoteiul i-a dus la un bordel din Atena, botoşenenilor scurgându- li-se de multişor ochii, de îndelungă abstinenţă, după grecoaice. Dar era prea periculos să încerce vreo aventură, întrucât urmaşii lui Platon nu ştiau de glumă. Aşa că s-au îmbrăcat de la un buncăr unde localnicii aruncau haine aproape noi, s-au făcut băieţi gigea şi au poposit, dulăi în călduri, la poarta cu felinar roşu a unuia dintre stabilimentele de plăceri de pe o anumită stradă din capitala Greciei. Ion s-a ales atunci cu o chinezoaică micuţă, frumoasă foc, cu pielea ca piersica pârguită, care în schimbul sumei de 100 de mărci, l-a ţinut vreo zece minute în şah, ca să-i dea mat după alte două.

CIZMAR FRUNTAŞ ÎN ROMÂNIA

Din toată aventura în însorita Grecie, Ion s-a ales cu 2000 de mărci şi o singură concluzie: nu va mai pleca niciodată de nebun. Și-a deschis propria lui afacere, în Suceava, un micuţ atelier de cizmărie, unde și-a valorificat toate cunoştinţele în materie, dobândite în adolescenţă de la nea Vasile, meşterul care i-a pus pentru prima dată sula şi falţul în mână. Nu i-a mers rău, însă nici prea bine şi, dacă n-ar fi fost calitatea şi rapiditatea executării reparaţiilor, ar fi închis de mult prăvălia. Unde mai pui că n-a fost „scârţar” deloc şi practica nişte preţuri mai mult decât rezonabile. Totuşi, în ciuda lehamitei pe care o resimțea atunci când auzea vorbindu-se de munca în străinătate, parcă l-ar fi bătut gândul să mai încerce o dată. Deoarece tare şiar mai fi dorit o maşină… P.S. Aventurile lui Ion C. în spațiul comunitar vor continua în numărul următor.