SFANTUL ILIE TISVETEANUL

20 iulie are o semnificaţie religioasă importantă pentru ortodocşii de pretutindeni. Este aşteptată cu nerăbdare şi cu o mai mare smerenie parcă, decât zilele de sărbătoare ale altor sfinţi.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul este înainte de orice o figură simbolică şi identitară: singurul om căruia i s-a dat puterea dumnezeiască de a “închide şi a deschide cerurile”. El este singurul profet care apare în Evanghelia lui Iisus, pe muntele Tabor, alături de Moise şi Iisus în toată slava dumnezeirii, cunoscându-L pe Dumnezeu faţă către faţă, rugătorul prin excelenţă.
Ilie este cel mai cunoscut dintre prorocii Bibliei şi este singurul proroc venerat de cele trei mari religii ale lumii: iudaismul, islamismul, creştinismul.
Profetul Ilie ocupă un loc important în spiritualitatea iudaică, islamică, dar şi în cadrul ortodoxismului: el este maestrul spiritual invizibil care se adresează celor care sunt chemaţi la o relaţie directă cu lumea divină. Ilie este eroul biblic care influenţează şi în zilele noastre întreaga cultură, fiind meteorologul, prin excelenţă, de serviciu al întregii lumi.
În afară de scrierile din Biblie, nu se cunosc foarte multe detalii despre viaţa prorocului. Acesta s-a născut într-o familie de preoţi iar activitatea sa misionară s-a desfăşurat în regatul Israel, fiind însărcinat cu misiunea clară de a-l preveni pe regele Ahab de seceta ce avea să urmeze. Regele l-a prigonit, iar Ilie s-a ascuns într-o peşteră, lângă un pârâu şi a fost hrănit de păsări, grijă trimisă de Dumnezeu.
A trăit toată viața ca pustnic, fiind exigent cu sine dar și cu cei pe care îi întâlnea.
În credința populară se crede că Sfântul Ilie avea puterea de a închide și deschide cerurile. Prin închiderea cerurilor se înțelege că Sfântul Ilie avea puterea de a opri ploile, și de a provoca secetă când oamenii devin necredincioși.
Un punct comun al lui Ilie cu Iisus este faptul că ambii au fost ridicați la ceruri: Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, în timp ce Iisus a fost luat ca Fiul Omului; Ilie cu o căruță de foc, Iisus a fost luat de un nor, precum zice Isaia, „șade pe nor”; Ilie, la înălțarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului Elisei, în timp ce Iisus, după ce s-a înălțat la Tatăl, a facut să pogoare asupra ucenicilor săi Duhul Sfânt și a făcut nu numai un proroc, ci mii și au fost mai mari și mai slăviți decât Elisei.
În ambele tradiții, iudaică și creștină, Prorocul Ilie este considerat un Făcător de Bine, sau de minuni, iar în tradiție iudaică este privit ca un mesager al mântuirii care în ziua Paștelui evreiesc este așteptat cu ușa deschisă și cu un pahar în plus la masă.
Tradiția Bisericii Ortodoxe spune că pentru râvna neobosită față de Dumnezeu, pentru viața lipsită de păcat, pentru ostenelile și nevoințele sale pustnicești, Dumnezeu l-a răsplătit, ridicându-l la Cer cu trupul, fără a trece prin moartea fizică, firească oricărui muritor. La fel s-a întamplat și cu Enoh, un alt profet al Vechiului Testament. De asemenea, Tradiția Bisericii ne spune că și Maica Domnului ar fi fost ridicată la Cer cu trupul. Sfânta Scriptură ne spune că la sfârșitul veacurilor, Ilie și Enoh se vor întoarce pe pământ, îl vor înfrunta pe Antihrist timp de trei ani și jumătate, vor fi martirizați și vor cunoaște și ei moartea fizică.
Obiceiuri
Sânt-Ilie în popor are mai multe semnificații decât cele pur religioase. Este considerată ziua zeului solar care reprezintă,de asemenea și mijlocul sezonului pastoral. Ca divinitate solară Sânt-Ilie provoacă și tunete, fulgere, trăznete, incendii și ploi torențiale și hotărăște unde și cînd să cadă grindina.
În ceruri Sfântul Ilie cutreieră norii și trăsnește diavolii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care îl pricinuiesc. Iar pentru că aceștia se ascund prin copaci ori pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor sau chiar în trupul animalelor, Sfântul Ilie trăasnește fărăr milă, și fără a pierde urma vreunuia dintre ei.
În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepa (cânepiști), se dezbrăcau și, goale, se tăvăleau prin cultura, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sânt-Ilie, visau cânepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși iar dacă visau cânepa uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni.
Tot în dimineața acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece.
Femeile duceau în aceasta zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenușa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.
Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie si nici nu era voie ca aceste fructe sa se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. Se credea și se mai crede și astăzi că dacă tună de Sânt-Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.
La sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită „retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către barbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupina. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transformă într-o adevărată petrecere cu cântec și joc. Era nevoie de multă atenție, că la aceasta masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari „e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”. Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, era al doilea că mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Cu două-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.

Ionel CURCAN