Diferiți, dar cu aceeași credință
Petru și Pavel sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu.
Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.
Petru a fost unul dintre cei mai credincioși apostoli ai lui Iisus. Acesta era pescar căsătorit, pe malurile Mării tiberiada, însă avea o viață grea, încercând să fie un bun părinte și soț în familia sa. La chemarea lui Iisus, însă, lasă toate obligațiile în urmă și-L urmează pe Hristos.
Îl urmează cu o credință totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. Era un bărbat impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. L-a urmat pe Mântuitor peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală.În timpul zilelor patimilor lui Hristos, Petru îşi pierde mențile, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, un cutremur devastator îi cuprinzându-i sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui.A suferit pătimaș pentru Cel ce era bătut, s-a desfiinţat pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers.Pentru el, lepădatul, nu mai exista nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentrumântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.A fost iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Predică la Rusalii și mii de oameni se botează în numele Treimii. După Înălțarea Domnului, a prezidat cu smerenie soboarele apostoleşti şi a ascultat tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.
Pavel era opusul total al lui Petru. A fost rabin învăţat, cu o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel a condamnat la moarte creştinismul, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Convertirea sa a fost posibilă printr-o minune dumnezeiască. Pavela auzit glasul din cer, a văzut Lumina cea mai presus de fire care i-a orbit ochii, a simțit puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase o viaţă.A înțeles mai târrziu că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti ?” A conștientizat că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Astfel a devenit dintr-un acerb prigonitor, unul dintre cei mai importanți apostoli și teologi a-i Tainelor lui dumnezeu. Identificând erorile din Talmudul evreiesc, a plecat în misiune în Europa, unde a creștinat mii de necredincioși. „Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).
A interpretat Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni, propagând ideea de creștinism în întreaga Europă. Doi oameni complet diferiți, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele pe suflet, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-autransformat în apostoli de seamă a-i creștinismului. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Au fost doi iudei cu vocaţie universală, doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.
Cătălina C.