Stefan Luchian, pictorul neinteles

Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, un sat din nordul Moldovei, în judeţul Botoşani. Fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu, Ştefan rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti iar Luchian se înscrie, în 1885, la clasa de pictură a Şcolii de Belle Arte, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură.

Maestru în această perioadă i-a fost Nicolae Grigorescu. La acesta a găsit tânărul Luchian sprijin, dezvoltându-şi permanent propria personalitate artistică. De altfel, pictorul afirma: „Nu m-am împăcat niciodată cu şcoala… Am învăţat mai mult de la Grigorescu şi de prin muzeele şi expoziţiile din străinătate.”. Talentul pictorului, exemplul pe care acesta era pentru generaţiile de artişti plastici, l-au făcut pe Nicolae Grigorescu să exclame: „În sfârşit am şi eu un succesor!”. Pleacă la Munchen în toamna anului 1889, unde studiază timp de două semestre la Academia de arte frumoase, executând copii după operele lui Correggio şi Rembrandt. Revenit în ţară în anul următor, participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic, după care studiază la Academia Julian din Paris, cunoscând viaţa artistică pariziană, aflată la acea dată în plină efervescenţă impresionistă.

Tabloul „Ultima cursă de toamnă” arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unei predilecţii mondene, pe care Luchian o va continua şi după revenirea la Bucureşti, unde, în 1896, va fi principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi”, deschisă în faţa Salonului Oficial. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia Universală” de la Paris dar, în acest an, apar şi primele manifestări ale sclerozei multiple, care, după ce alternează ameliorări şi episoade agravante, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială merg mână în mână, însă el continuă să lucreze cu frenezie. Expune neîntrerupt, până în anul 1915, la diverse expoziţii. Fondează, alături de alţi artişti, societatea „Tinerimea artistică” în 1901, la ale cărei expoziţii anuale va participa constant.

Din 1909, Ştefan Luchian a fost ţintuit în fotoliu, reuşind totuşi să creeze opere nemuritoare. Către sfârşitul vieţii, când nu mai putea ţine cu degetele paralizate penelul, punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. După ani de luptă cu boala şi suferinţa, Ştefan Luchian s-a stins din viaţă la 28 iunie 1916.

În Bucureşti, memoria artistului se păstrează discret, în casa ce poartă pe perete plăcuţa comemorativă care sintetizează biografia pictorului: „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit şi a murit neînţeles pictorul Ştefan Luchian (1868 – 1916)”. Flori, peisaje, portrete, naturi statice, nuduri, scene mondene, compoziţii cu caracter social descoperă pasiunea pentru artă şi căutarea continuă a artistului, de la inevitabila influenţă grigoresciană la tentaţia curentului Art Nouveau şi la sinteza cromatică, născătoare de formă. Prin împletirea sensibilă a luminii şi a umbrelor, sensibilitatea lui Ştefan Luchian se dezvăluie imprevizibil, rezultatul fiind o intensitate emoţională neobişnuită. Sedus de peisajul rural de tip grigorescian şi de aerul bucolic al portretelor de ţărănci, ca în “Boi dejugaţi”, “Car cu boi dejugaţi” sau “Ţărăncuţă cu buchet de flori”, Luchian va recurge la procedeele impresioniste la început, cu tuşe scurte, vizibile. Este tentat şi de albul “Carelor cu boi”, căruia îi conferă însă o nuanţă mai dramatică, alegând ceasurile de amurg, sau, în “O noapte cu lună la ţară”, modelând formele într-o paletă întunecată, într-o atmosferă unificatoare. Atât contactul cu arta occidentală, dar şi latura sa de dandy îl fac sensibil la decorativismul Art Nouveau, nu numai în compoziţii ca “Femeie în peisaj”, o frumoasă lucrare din colecţiile Muzeului Naţional de Artă, dar şi în scene de hipodrom sau, în expoziţie, în scene mondene, ca “Plimbare pe şoseaua Kiseleff (Bătaia cu flori)”.

Aerul Belle Epoque se degajă şi dintr-o suită de portrete de femei, cele mai multe elegante, accesoriile servind în egală măsură atmosferei. Aparenţa aproape austeră a personajelor, izvorâtă din privire, din ţinuta capului, este relativizată de fondul modelat decorativ sau de elemente ale vestimentaţiei. Profunzimea artei lui Luchian vine însă odată cu abordarea peisajului urban, care-l diferenţiază de Grigorescu, şi cu tendinţa de a concepe o formă sintetică, vizibilă în primul rând în pastel. “Peisaj cu plopi”, “Margine de crâng”, “Crângul verde” transpun peisajul în mase mari de culoare, cu treceri fine de la un ton la altul, uneori abia perceptibile. Este începutul drumului către construirea aproape abstractă a formei în culoare, atât de vizibilă mai ales în compoziţiile cu flori. Decorativismul subiectului şi în mare măsură vulgarizarea lucrărilor prin tipărirea lor pe cutiile de bomboane, pentru a da numai un exemplu, fac să treacă pe locul al doilea, pentru publicul mai puţin avizat, ştiinţa de a construi în culoare, savanta alternare de tentă plată şi de reliefări ale stratului pe suprafaţa pânzei, capacitatea lui, atât de des citată, de a reconstrui realitatea cu mijloacele pictorului.

Contemplarea “Garoafelor”, “Anemonelor”, “Liliacului” sau oricărei alte compoziţii cu flori devine o aventură pasionantă pentru privitorul care vrea să găsească de la doi paşi de pânză petalele inexistente de fapt ale florilor. Refacerea lor, la distanţă, din savanta construcţie picturală dezvăluie munca de pasionat cercetător a pictorului şi situarea lui, din acest punct de vedere, în concordanţă cu tendinţele estetice occidentale. Măiestria sa inegalabilă se va „abate” spre flori, cele care se vor face „vinovate” de pastelurile încărcate de „lacrimile” cromatice ale lui Ştefan Luchian.

Gingăşia mângâietoare a petalelor va concentra toata dragostea pentru viaţă şi frumos a artistului. Adevărate capodopere, dintre care, Anemonele, florile care întruchipează la nivel simbolic zguduitorul destin al celui a cărui lumină interioară a vibrat în fiecare din tablourile sale, fluidizând contururi şi dezvelind o pasiune extremă pentru natură. Cu certitudine, nu întâmplător, Luchian a ales Anemona, ale cărei rădăcini legendare au clădit aspecte duale: dragoste şi moarte, regăsire – despărţire, reînviere – extincţie. Această floare a lui Adonis, născută din lacrimile Afroditei, având şi atribute superstiţioase, este numită de către chinezi „floarea morţii”, iar în cultura populară a unor ţări europene este văzută ca un semn rău. Oricum ar fi, „parfumul” Anemonelor a conferit tablourilor lui Ştefan Luchian o forţă dramatică cu accente de simplitate, gravate în graţia unor flori suave, efemere. „A vedea florile lui Luchian fără a şti ce se află în spatele frumuseţii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăunţele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă şi mai intens. Despărţirea creaţiei lui Luchian de suferinţa lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferinţa nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieşi un învins sau un învingător.” (Octavian Paler)

C. HRISCU