„Mă numesc Dorica Orzan (Rusu), sunt născută în Fîntînele la 23.10.1963, fiica
lui Mihai şi Elena Rusu, provenind dintr-o familie cu 8 copii. În acest moment mă aflu în
Sicilia-Italia de 9 ani, unde m-am stabilit împreună cu cei doi copii ai mei. Nu am avut o
viaţă uşoară dar am avut întodeauna puterea să mă ridic după ce mulţi m-au trântit la
pământ. Credinţa şi învăţăturile părinţilor m-au ajutat foarte mult, cuvintele pe care
mama le repeta mereu pentru noi erau grija, frica şi ruşinea. Am plecat din satul meu
natal la vârsta de 16 ani, aveam doar 10 clase”, şi-a început povestea de viaţă
interlocutoarea noastră.
Bătaie pe pâine…
Destinul a făcut ca Dorica să ia de bărbat un cadru militar. Şase ani de chin, îşi aduce ea aminte, deoarece violenţa era cuvântul de ordine în familie şi nu dragostea. La 20 de ani, pierde primul copil, un băieţel de două luni. După un an, Dumnezeu îi dăruieşte o fetiţă, de la care învaţă că trebuie să trăiască oricum. „Au trecut 30 de ani de când eu mergeam la miliţie să spun că am fost bătută şi nu se făcea nimic. După plecarea miliţiei, eram bătută şi mai rău şi nimeni nu mă putea ajuta, pentru că eram căsătoriţi şi în familie nu se putea amesteca nimeni. Nu am înţeles niciodată de ce un
bărbat trebuie să considere femeia ca pe un bun propriu din care poate să facă orice”, rememorează cu durere femeia.
Între timp, termină liceul şi ia bacalaureatul. La un moment dat, cu un curaj nebun, pe care ţi-l dă numai disperarea, îşi ia fetiţa de 1 an şi 10 luni şi pleacă pentru totdeauna de lângă soţul brută.
Viaţa o încearcă din nou
Îşi găseşte de muncă şi viaţa pare că merge înainte… „Cu multe sacrificii şi curaj am încercat să îmi refac o familie şi să dau un sens vieţii mele şi a fiicei mele. Nu a fost deloc uşor să cred că viaţa mea se va schimba în bine, dar am muncit şi am avut o altă familie. Am născut un băieţel. Acum aveam doi copii de crescut, munceam şi le ofeream ceea ce puteam mai bun pentru ei, dar singurul lucru pe care şi eu îl simţeam era că îmi lipseşte timpul pe care să-l ofer numai lor. Ştiam că dragostea mea nu se rezumă la faptul că le ofeream tot ce aveau nevoie, dar mergeam înainte, strângând din dinţi”, povesteşte. Când băiatul împlineşte 5 ani, este dată afară din casă de noul bărbat, cu tot cu fetiţă, care era… doar a ei. El rămâne cu băiatul, care era… doar al lui. Fiica Doricăi stă langa cămin, ea îşi găseşte o gazdă, continuă să muncească şi le este alături ambilor copii.
Măcar la sfârşit de săptamână, atunci când i se permite să-i ducă pe amândoi la „McDonalds”. Câteva ore împreună cu copiii ei, însemnau o mare bucurie, dar la fiecare final de întâlnire, multe şi grele lacrimi amare.
Boală şi suferinţă
La 37 de ani, Dorica se îmbolnăveşte grav şi este internată la Neurologie. Vine
şi verdictul medicilor, ca o măciucă în moalele capului: să caute pe cineva care să o
îngrijeasca la pat pentru că nu va mai putea merge.. . „Atunci a fost cumplit pentru mine,
nu îmi doream să mor, ci să mă fac bine, să fiu alături de copiii mei. Aşa au trecut 7 zile şi
7 nopţi, în care fiica mea îmi stătea alături şi plângeam împreună. M-am rugat mult, îl
rugam pe Dumnezeu să mă facă bine, să îmi cresc eu copiii şi nu să aibă ei grijă de mine.
După o săptămână de stat la pat, m-am ridicat şi am cerut medicului să merg acasă.
Nimeni nu a putut să îmi explice ce s-a întâmplat şi cum a fost posibil să mă ridic”. „Doar
voinţa dumitale este cauza şi nu medicamentele noastre”, îi comunică medicii.
Urmează 4 ani de suferinţă şi tratamente, dosarul de pensie pentru boală se
pierde undeva în hăţişurile birocraţiei de pe la noi. Primeşte un ajutor de şomaj. Între
timp, prea des, este dusă cu Salvarea la spital. Are parte şi de o operaţie foarte grea.
O doctoriţă încearcă să o convingă că trebuie să schimbe clima, nu crede prea mult în
asta şi nici nu are curajul să se gândească la faptul că va putea învăţa o limbă străină. Nu
ieşise niciodată din ţară, nu avea bani şi îi era prea greu să stea departe de copii.
„Eram a nimănui”
Era o decizie greu de luat, dar plecarea mea în Sicilia, unde mă sfătuise doctoriţa să plec, s-a petrecut la două zile după ce am împlinit 41 de ani. Cu bani imprumutaţi, cu medicamentele în geantă, cu doar două schimburi de haine, am hotărât să fac o excursie în Sicilia… Copiilor mei nu le spusesem nimic, dar şi-au dat seama că ceva nu este în ordine. Mă sunau mereu, în acea zi… Le-a spus că sunt în drum spre Italia… Au început să plângă, am plâns şi eu… Nu mai aveam curajul să mă întorc, nu mai aveam unde, nu aveam casă, de muncă, nimic care să mă facă să mă întorc, băiatul era cu tatăl lui, fiica mea era căsătorită, era la casa ei, eu eram a nimănui… Ceva mă împingea să merg mai departe şi să nu mă uit în urmă”, spune Dorica.
Sicilia
După trei zile şi 3 nopţi, ajunge în Sicilia, flămândă, murdară, tristă şi speriată. Nu ştie boabă de italiană, darămite din dialectul sicilian.
Găseşte cu chiu cu vai o familie unde trebuia să aibă grijă de un batrân orb, care locuia cu fiica lui, cu ginerele şi nepotul. În prima lună nu vede niciun ban, pentru că aşa fusese înţelegerea cu femeia româncă ce îi găsise locul de muncă, să îi ia aceasta. Se descurcă greu, împrumută bani, pentru a trimite ceva în ţară, starea de sănătate i se înrăutăţeşte, apoi, încet – încet, cu ajutorul acelor sicilieni, care o duc la medicul lor, începe să-şi revină…
„Aş dori să văd cât mai mulţi români ajutându-se între ei”
Urmează o perioadă bună în care se angajează la o familie, soţ şi soţie fără copii,
ambii 87 de ani. Cei doi erau împreună de 6 decenii.
„Am căutat să găsesc în ei o familie de care să am grijă ca de părinţii mei.
Munceam mult pentru amândoi, erau bolnavi şi bătrâni. Erau cunoscuţi ca nişte oameni
importanţi (el, fost primar, director de liceu timp 45 de ani), aşa nu aveam probleme să
ies să fac cumpărături, să merg la farmacie… În puţin timp ştiau toţi unde lucrez şi nu aveam probleme, d a r c e l m a iimportant e faptul că dispăruse acea teamă că mă vor găsi fără acte şi voi fi t r i m i s ă î n România.
A m muncit la ei pentru 15 luni, în care toţi banii pe care îi luam îi trimiteam fiicei mele în ideea că într-o zi mă voi întoarce în ţară şi voi sta cu cu ea, dar nu a fost să fie aşa.
Viaţa mea s-a schimbat după 19 luni de muncă, mă făcusem cunoscută prin seriozitatea
cu care munceam şi comportamentul meu m-a răsplătit… Succesul meu în Sicilia se
datorează muncii mele de fiecare zi, a corectitudinii şi a faptului că am învăţat să
dăruiesc fără să aştept nimic în schimb… Marele meu succes este de a avea lângă mine
astăzi amândoi copiii, avem casa noastră aici… Sunt mândră mereu de originea mea,
îmbrac cu dragoste costumul popular moldovenesc, am înfiinţat o asociaţie unde sunt şi
copiii mei, cu care fac activităţi gratuite pentru români şi chiar pentru italieni, avem
contract cu Comunitatea Europeană, de unde luăm alimente şi le împărţim la cei ce nu
au.
Nu am decât cetăţenia română şi nu îmi este ruşine că sunt româncă. Arborez
steagul României de câte ori am ocazia şi o fac cu orgoliu, întreprind acte de caritate,
care îmi dau mulţumirea sufletească că pot să ajut…
Dumnezeu mă ajută să mă îngrijesc şi de o biserică, unde, cu ajutorul
credincioşilor români şi al familiei mele, reuşesc să dau un pic de speranţă celor care au
nevoie.
Aş dori din suflet să văd cât mai mulţi români ajutându-se între ei…”, şi-a
încheiat, simplu, povestea Dorica Orzan (Rusu).