Home / Interviu / „VIATA M-A CAM NEDREPTATIT, DAR NICIODATA NU M-A DOBORAT”

„VIATA M-A CAM NEDREPTATIT, DAR NICIODATA NU M-A DOBORAT”

Sunt pe lume oameni pe care popoarele ar trebui să-i includă în patrimoniul naţional, chiar din timpul vieţii acestora. Să le acorde onorurile cuvenite, să-i ocrotească prin orice mijloace, ca pe bunurile cele mai de preţ, pentru ca ei să-şi ducă nestingheriţi mai departe menirea pentru care s-au născut şi să nu fie abătuţi sub niciun chip de la dânsa. Pentru poporul român, unul dintre aceşti oameni este acad. prof. dr. Leon Dănăilă, incontestabil cel mai mare neurochirurg pe care l-a dat medicina noastră. Poate mulţi dintre contemporanii de breaslă ar fi tentaţi să îndrăznească a-i minimaliza meritele, căci natura umană rămâne… natură umană. Oricum ar fi, oricum ai da-o sau întoarce-o, acel superlativ absolut „cel mai” îşi găseşte însă, singur, fără ajutorul nimănui, corespondent deplin în ceea ce a însemnat şi, mulţumim cerului, înseamnă încă omul care face, prin natura meseriei şi a unui talent fără egal, minuni la propriu. Are aproape 81 de ani şi încă operează, Dumnezeu al microneurochirurgiei şi neurochirurgiei vasculare, la Spitalul „Bagdasar – Arseni” din Capitală, salvând, uneori la limita miracolului, vieţi pe bandă rulantă. Reinventând, deci, viaţa, dar trăindu-şi-o pe a sa într-o modestie şi un bun simţ care-l apropie mai degrabă de oamenii simpli, curaţi şi frumoşi, născuţi pentru a dărui, decât de geniile neînţelese. Pentru că acad. prof. Dănăilă, născut la 1 iulie 1933, în Darabanii Botşenilor, asta este, unul din cele 500 de genii universale ale secolului XX şi probabil XXI (dacă nu cumva, între timp, s-or mai fi ivit şi înregistrat în analele umanităţii astfel de creaturi ale lui Dumnezeu). Are la activ peste 27.000 de intervenţii chirurgicale pe creier (record mondial), iar munca lui a dus la scăderea mortalităţii în operaţii de la 50% la 4%, graţie introducerii microscopului operator. A descoperit o nouă celulă în creierul uman. A scris peste 40 de cărţi de specialitate. În 1966, devine medic specialist neurochirurg, iar în 1972, doctor în medicină. În 1981, înfiinţează Secţia VII de Neurochirurgie Vasculară şi Microneurochirurgie, singura din ţară şi la acest moment. În acelaşi an, introduce (în premieră în România) în sala de operaţii microscopul operator. Este singurul neurochirurg din ţară care a operat anevrismele sistemului arterial vertebro-bazilar. Are zeci de pionierate în neurochirurgie, la nivel naţional şi internaţional. Deţine 18 brevete de inventator şi 10 de inovator. „Pentru bolnavi eu reprezint o întreagă lume, dar pentru întreaga lume eu nu reprezint nimic”, i-a zis, în 2013, Andreei Marin, care, înainte de a-i înmâna trofeul emisiunii televizate „Preţuieşte viaţa”, i-a sărutat mâna… Mi-am zis, auzindu-i vorba molcomă, cu inflexiunile acelea dulcii – minunate, de moldovean din nordul ţării – trădând însă, prin ceea ce povestea, inflexiuni ale unui caracter de admirat -, că nu pot sta deoparte şi să scap prilejul de a sta de vorbă cu domnia sa. Am trimis nişte întrebări pe mail lui dom’ profesor, iar dumnealui mi-a răspuns, cu amabilitatea de care nu m-am îndoit niciun moment.

– Domnule profesor, despre cariera dvs. au vorbit atâţia, cu temei. Parafrazând un clasic în viaţă, suntem mândri că suntem contemporani cu dvs. Să abordăm un alt registru, deci. Cum erau Darabanii în vremea copilăriei dvs.? Vă e dor de locurile în care v-ați născut? Am observat că accentul de moldovean nu l-aţi rătăcit în Bucureşti sau prin lume…
– M-am născut la Darabani, loc binecuvântat de Dumnezeu, unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei, ani care ştiu că nu se vor mai întoarce niciodată. Îmi amintesc cu mare plăcere de acea vârstă paradisiacă, plină de joacă, dar şi de unele preocupări care m-au pasionat. Foile dintr-o carte de chirurgie găsite la gunoi, precum şi înţeparea bulbului rahidian al unui pisoi, care a supravieţuit, contrar celor ştiute, m-au determinat să-mi îndrept destinul către cea mai frumoasă şi nobilă meserie, medicina şi apoi chirurgia. Am avut părinţi buni, simpli, foarte deschişi şi cu o înţelepciune extraordinară. Întotdeauna mi-au spus să fac bine şi să nu cer nimic în loc… Acum nu mai am părinţi care să vadă că ţin minte cu respect tot ce m-au învăţat de mic, dar am ferma convingere că, de acolo de unde sunt ei, văd asta… Munca şi credinţa mi-au dat sens vieţii, mi-au modelat comportamentul şi mi-au conferit profunzime. Totdeauna m-am avântat către necunoscut singur, deoarece numai în mine am avut cea mai mare încredere. Întreaga mea activitate mi-am îndreptat-o către săraci, bolnavi şi nevoiaşi care suferă, pentru a le întinde o mână de ajutor.
– Aţi avut o relaţie specială cu regretata dvs. soţie. Cum o chema? Cum v-aţi cunoscut? Vă amintiţi ziua, luna, anul, un eveniment legat de întâlnirea cu dumneaei? Ce îi plăcea? Iubea florile, teatrul, poezia?… În spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică, se spune. Orice geniu – şi daţi-ne voie să utilizăm această sintagmă mai mult decât „compatibilă cu viaţa” dvs. (ca să folosim un termen din medicină) – trebuie înţeles şi, uneori, ajutat cu discreţie. Cum a fost, din acest punct de vedere, relaţia cu doamna dvs.?Untitled-2
– După ce am absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi, am fost repartizat ca medic stagiar pentru o perioadă de trei ani la Comăneşti, Bacău. Comăneştiul acelor ani era un orăşel uitat de lume, aruncat undeva pe valea Trotuşului, pe drumul spre Ghimeş-Palanca. Am efectuat acel stagiu la ţară timp de trei ani, grei, de începător. Aveam un salariu de 700 de lei, din care 500 lei pe lună costa gazda la care şedeam, iar, cu restul de 200 lei, achitam masa la spital. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Alexandrina, farmacistă la policlinica din Comăneşti, care, după terminarea facultăţii din Bucureşti, a fost repartizată tot la Comăneşti. Ne-am căsătorit la data de 28 August 1960, iar după plecarea nostră de la Sfatul Popular, am invitat, la gazda unde am stat, un coleg cu soţia sa. Masa pe care am pregătit-o a constat dintr-o pâine, o sticlă de vin, jumătate de kilogram de brânză şi cafea (nechezol)… Ca anotimp, soţia mea adora nespus de mult primăvara şi lalelele albe. La teatru, mergeam adeseori, dar în special când erau jucate piesele lui Shakespeare, Cehov, Bulgakov, Alecsandri, Caragiale… Cel mai adorat poet era Eminescu, urmat de Topârceanu, Arghezi (dramaturgi, poeţi şi scriitori admişi în epoca tinereţii noastre).
– Vorbiţi-ne puţin despre începuturile meseriei.
– După cei trei ani de stagiu, sub influenţa soţiei mele, m-am înscris la rezidenţiat (secundariat) în Bucureşti, unde Alexandrina avea câteva rude. Deoarece nu eram membri de partid, nota socială dată de cei de la Regiune (Bacău) a fost 15. La probele profesionale, scrisă şi orală, am obţinut nota 20, după care mi-am ales ca specialitate neurochirurgia, unde lucrez şi azi. Nota social-obştească reprezenta o jumătate din medie. Media de la cele două probe medicale se aduna cu nota social-obştească şi se împărţea la doi. Comisia condusă de dr. Ursache, medicul-şef al regiunii Bacău, m-a sfătuit să nu încerc să dau rezidenţiat la Bucureşti cu o astfel de notă socială. Nu i-am ascultat pe înţelepţii de la Bacău, astfel încât, la dorinţa mea şi la insistenţele soţiei, m-am prezentat în Capitală, unde am reuşit. Era tot ce-mi doream. Pentru a mă putea afirma, a trebuit să muncesc mult mai mult decât cei proveniţi din familii mari şi cu sprijin. Fiecare activitate pe care am întreprins-o şi-a avut caratele sale spirituale. Când pui trup şi suflet în ceea ce faci este imposibil să nu izbuteşti şi să nu-ţi îndeplineşti cu demnitate destinul. Cei care merg pe aceste drumuri frumoase deschid, în mod firesc, o nouă uşă spre adevăr, cunoaştere şi creaţie.
– Nu v-a fost uşor. Aţi avut prieteni, dar cel mai probabil aţi avut şi duşmani…
– Ajutat constant de soţia mea, în special la elaborarea lucrărilor ştiinţifice şi a cărţilor pe care le-am scris, am reuşit astfel să redau, teoretic şi pentru totdeauna, experienţa mea neurochirurgicală. În vederea realizării nobilei mele activităţi, soţia mea Alexandrina m-a ajutat enorm de mult. În toate concediile, ea îşi lua cu sine maşina de scris, în vederea redactării manuscriselor mele. Numai folosind la maximum zilele libere şi concediile, am reuşit să scriu foarte mult, sfidând permanent obstacolele, egoismul, ura, rănile şi durerile provocate de cei care, sub masca ticăloasă a bunelor intenţii, m-au invidiat. Trăsătura dominantă a destinului meu şi al soţiei mele a fost una temerară şi eroică.
– Dom’ profesor, ce e în creierul omului? În capul lui, că dvs. trebuie să ştiţi… Chimie, biochimie? Gânduri? Din ce sunt formate ele? Marin Preda spune în „Cel mai iubit dintre pământeni” că n-ar fi nimic, că neurochirurgii n-au descoperit chintesenţa celui mai important organ din organismul uman. Unde sunt depozitate sentimentele? Iubirea? Ura? Plictisul? Veninul? „Homunculus”, spun biologii, este o reprezentare picturală a ariilor motoare si somato – senzitive primare, aflate pe scoarta cerebrală. Neocortexul are rol de coordonare, control şi integrare a organismului în mediul de viaţă. Există un “homunculus” pentru emoţiile umane? Ce-ar fi ca, printr-o tăietură chirurgicală, să se poată extirpa ura, prostia şi, în general şi particular, toate „relele legate într-un mod fatal de o mână de pământ” (vorba lui Eminescu)? 

– Creierul este cea mai complexă materie din univers. Totuşi, creierul diferă de la persoană la persoană, fapt care conferă unicitate şi individualitate fiecăruia dintre noi. Creierul este format din celule şi prelungiri ale acestora care le interconectează, din neuromodulatori, neurotransmiţători, neurohormoni şi activitate electrică, astfel încât în interiorul acestui organ „totul se leagă cu totul”. Există zone a căror funcţionalitate bine cunoscută se află în legătură cu motricitatea, vorbirea, sensibilitatatea, senzorialitatea şi cu unele activităţi psihice de ordin înalt cum ar fi decizia, atenţia, gândirea abstractă, muzicalitatea, prozodia, emoţia, memoria, invăţarea, praxiile, gnoziile, reglarea comportamentului, anticiparea rezultatelor acţiunilor, planificarea activităţilor, sugestia, hipnoza etc. şi zone a căror rol urmează a fi descoperit. Nu există niciun homunculus al emoţiilor, deoarece ele au o răspândire largă la nivelul hemisferelor cerebrale. În anul 1988, am publicat cartea „Chirugia Psihiatrică”, prima şi unica din ţara noastră dedicată acestui subiect, în care am arătat că neuroanatomia, neurofiziologia şi psihologia, discipline fundamentale, se intersectează cu altele aplicative, cum ar fi psihiatria şi neurochirurgia. Studiile de laborator, efectuate pe animale în 1935 de către Fulton şi Jacobsen, au demonstrat că ablaţia cortexului orbitofrontal atenuează fenomenele de anxietate şi de frustrare, conferind rezistenţă la producerea nevrozelor experimentale. Trecându-se la aplicarea acestor procede în clinica umană, perioadele de entuziasm au alterat cu cele de decepţie. Astfel, la început, cele câteva încercări timide de efectuare a lobotomiei frontale, urmate de avântul extraordinar din jurul anului 1950 a psihoneurologiei, au continuat cu depresia acesteia provocată de apariţia medicaţiei psihotrope. Reconsiderarea de după 1970 s-a datorat, pe de o parte, recunoaşterii limitelor medicaţiei psihotrope, iar, pe de altă parte, unei precise stabiliri a indicaţiei psihochirurgicale şi a unei remarcabile evoluţii a tehnicii operatorii. Metoda a rămas o ultimă resursă pentru acele cazuri psihiatrice care nu au răspuns la terapia medicamentoasă şi care, prin gravitatea suferinţei, prin tendinţele suicidare sau prin periculozitatea pentru cei din jur, necesită a fi soluţionate. Faptul că chirurgia denumită psihiatrică deprimă unele funcţii (tensiuni emoţionale patologice exagerate) nu constituie un argument pentru proscrierea ei. Deci, etica interzice cu stricteţe transformarea operaţiei de psihochirurgie într-un experiment chirurgical, observarea bolnavilor operaţi reprezentând o nouă sursă de date pentru înţelegerea naturii funcţiilor cerebrale. Pare surprinzător cum una şi aceeaşi tulburare psihică poate fi ameliorată prin abordarea chirurgicală a celor mai diverse structuri cerebrale.

Profesorul Leon Dănăilă are un salariu lunar de 2453 lei. Spre comparație, un conțopist de la Autoritatea de supraveghere financiară câștiga deunăzi echivalentul a 50.000 euro. În prezent, după îndelungi tratative, același conțopist ridică lunar… 25.000 euro. Cu 2453 de lei, profesorul Leon Dănăilă ar putea să-și achiziționeze, din piața din Verești, o junincă.

– Care e operaţia cu care vă mândriţi cel mai mult?Untitled-3
– Am multe operaţii cu care mă mândresc. Dintre acestea, citez tumorile de ventricul trei şi laterali, tumorile regiunii pineale, tumorile de trunchi cerebral, craniofaringioamele gigante, tumorile medulare, anevrismele vârfului arterei bazilare, malformaţiile arteriovenoase mari, endarterectomiile extracraniene şi de arteră cerebrală medie, şi cele 476 anastomoze extra-intracraniene, toate cu rezultate excelente.
– Ce e cu celula nouă pe care aţi descoperit-o în creier? Aţi primit confirmarea internaţională?
– Cercetarea pentru descoperirea unei noi celule cerebrale a început în urmă cu trei decenii. Atunci, am intuit că, dacă în creier nu există sistem limfatic, trebuie să fie altceva care să-l înlocuiască. Momente mai importante au fost anii 1986 şi 2004, când, împreună cu colaboratorul meu, biologul Viorel Păiş, am publicat cărţile „Aterosleroza Cerebrală din Sistemul Carotidian” (1986) şi „Ateroscleroza Cerebrală Ischemică” (2004)… Observaţiile iniţiale au fost timide, astfel încât numai în anul 2005 am demarat prezentarea rezultatelor cercetărilor noastre în atlasele „The Vascular Wall and the Intracerebral Hemorrhage” şi în cel intitulat „Programmed Cell Death in the Vascular Disease of the Brain”.
Ulterior, pe măsura precizării unor noi caracteristici morfologice şi fiziologice, au curs noi comunicări la diverse congrese internaţionale, Cape Town (2006), San Diego (2009), Los Angeles (2011). În anul 2011, am publicat primul articol în legătură cu descoperirea noastră în revista „Chirurgia”, după care au mai apărut în anul 2013 încă trei articole în revista americană „Ultrastructural Pathology”. În prezent, suntem solicitaţi a trimite lucrări în legătură cu acest subiect la peste 50 de reviste din străinătate.
– Un neurochirurg de talia dvs. ar trebui răsplătit regeşte. Sunteţi mulţumit de cum vă plăteşte statul român pentru ceea ce faceţi şi aţi făcut?
– Nu vreau că comentez acest fapt, dar salariul meu este de 2453 lei pe lună.
– Aveţi discipoli ce vă calcă pe urme? Ce le transmiteţi botoşănenilor dvs, celor din Darabani, ce transmiteţi tuturor românilor care vă cunosc munca şi opera, dar şi celor care nu v-o cunosc?
– Am făcut eforturi disperate, în condiţii destul de vitrege, pentru a aduce neurochirurgia românească la un nivel la care să nu ne fie ruşine. Pentru aceasta a trebuit să umblu tot timpul pe un teren minat, fără a-mi fi frică de următorul pas care ar fi putut fi şi ultimul. Dacă am reuşit sau nu să-mi duc la îndeplinire scopul propus, s-o spună cei care vor trăi peste 30-40 de ani. În anul 2011, am publicat, împreună cu mai mulţi cercetători din ţară şi din străinătate, capitolul 13 „Laser-induced autofluorescence as a posible diagnostic tool use in neurosurgery” în cartea editată de L. Abujamara de la Universitatea de Medicină din Boston, intitulată „Diagnostic Technique and Surgical Management of Brain Tumors”. Până în decembrie 2013, lucrarea noastră a fost citată de 1559 de cercetători. Anul trecut (2013), am fost solicitat de profesorul Terry Lichter, american din Chicago, să scriu în cartea sa „Therapeutic Strategies for Patients with Brain Tumors” un capitol despre conştiinţă. Capitolul respectiv, în care am adus multe date noi, conţine 50 de pagini şi a apărut tot anul trecut. Ulterior am fost anunţat de către editor că este cel mai solicitat capitol din cartea sa. El este citat de 589 de autori din multe ţări ale lumii.
Transmit coorăşenilor mei din Darabani, tuturor românilor, un gând de dragoste, pace, bucurie şi lumină şi să meargă pe aceleaşi frumoase drumuri şi adevăruri pe care am mers şi eu. Am muncit enorm numai pentru a-mi ajuta semenii.
Am scris aceste rânduri din dorinţa de a împărtăşi şi dumneavoastră ceva din tot ce m-a bucurat şi din tot ce am adunat şi nu vreau să se piardă.Viaţa m-a cam nedreptăţit, dar niciodată nu m-a doborât.

a consemnat Mugur GEU

About cronicasatului

Check Also

White Smoke – un om, o poveste

White Smoke – se află în comuna Ipotești, județul Suceava. Gabriel Ostrovan, administratorul White Smoke, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *