Arta de a nu recunoaşte ceea ce ai

Viața îmi oferã fericire în fiecare moment. Singura vinovatã de nefericire sunt eu – nu știu sã accept, sau, mai grav, nu știu sã pãstrez. Oricât privesc în existența mea plicticoasã de pânã acum….mereu am avut ceea ce mi se cuvenea și am vrut altceva. Orgoliul…nu cred cã el a fost vinovat. Mai degrabã nesiguranța mea. Iubesc tot ce mã înconjoarã. Mã bucur de fiecare rãsãrit, de fiecare floare vãzutã. Si totu și…firea mea de om pãcãtos… vreau altceva, vreau orice nu am acum. Iubesc vara, dar vreau iarnã…. Mi-am dorit marea. Am ajuns pe malul ei…bineînțeles, am vrut soarele tot și am fãcut o insolație drãguțã. Eu o numesc insolație de bere – stau relaxatã la masã, în plin soare, cu berea în mânã. Normal, pielea mea se supãrã și pleacã. Doare și plâng…nu mai vreau mare, vreau acasã. Mi-am dorit iubirea. Gãsesc omul perfect pentru mine…și nu știu cum sã-l alung, urãsc starea de dependențã pe care mi-o dãruiește dragostea. Într-o searã, o puștoaicã mia fãcut tema natalã și mi-a interpretat- o. Mi-a plãcut, pentru cã mã regãseam acolo. Adicã – nu ai planete în primele douã case, ești predestinatã sã nu ai bani. și altele la fel mi-a spus. Sunã bine, e predestinare, nu lipsa mea de voințã. E un joc care-mi place. Categoric, nu știu ce vreau. Adicã, nu știu sã vreau. Chiar dacã mã revolt, prefer sã accept clipa. Nu pot sã accept durata. Îmi place sã sar de la trambulinã, la ștrand – e o senzație intensã, dar scurtã. Mã bucur de ea, îmi place, dar nu vreau mai mult. Mereu spun cã îmi doresc sã plec înt-o lume fãrã iarnã. Cred cã în acea lume aș muri de plictisealã. Am nevoie de iarnã ca sã pot iubi vara. Așa cum am nevoie de eșecuri ca sã pot aprecia un succes. Viața îmi dãruiește tot ce am nevoie. Doar cã îmi face câteodatã plãcere sã mã plâng. Nevoia de a fi din nou un copil mic mã mânã spre plângere. Vreau consolare, vreau alint. și totuși…timpul e de partea mea. Am peste patruzeci de ani și mã plac. Îmi place cum arãt, mi-e drag de felul cum gândesc. E bine. Îmi iubesc familia – copiii, pãrinții și iubitul. Nu e meritul meu pentru cã-i am – doar sunt un cadou pentru mine. și e bine cã încep sã mã apreciez și pe mine. Viața îmi oferã tot ce am nevoie. De formã mã plâng. În suflet mulțumesc pentru tot. Clipe fericite am o mulțime. E clipa în care citesc povestea pentru fiul meu cel mic și pentru nepoata mea. E clipa în care îmi spune fiul meu „Te iubesc” și nepoata mea „Te iubesc mai mult”. E clipa în care o pisicã îmi toarce în brațe. Sau primesc un buchet imens de trandafiri de la prietena mea. Viața e perfectã. Doar trebuie sã-mi pun ochelarii ca sã vãd asta.

Mona Luisa GRIGORE