Kasper, singurul exemplar al nobilei rase canine Akita Inu din municipiul reședințã de județ, nu iese în evidențã cu nimic. Nu scoate pamblici pe nas, nu mãnâncã ciuperci prin inepte conferințe de presã, nu e hrãnit din bani publici, nu minte de îngheațã apele, prin urmare n-ar avea, la prima vedere, de ce sã ocupe, ca o mare minune, spațiu tipografic în paginile unui ziar sau pe spațiul virtual al internetului. Blând ca un cãlugãr șintoist din țara de origine, dulãul e la crepusculul „carierei”. Trebuie sã fiți de acord cã singura carierã a unui câine constã în aceea de a-i fi credincios stãpânului sãu. Pensionarul Ilie Leonte, riveran strãzii Mihai Viteazul din Suceava, spune cã, în viața de pânã acum, Kasper i-a fost singurul și adevãratul prieten. „Amicii ți-i faci peste tot, oricând și oriunde, pocnind din degete, prietenii vin și se duc, ca anotimpurile, însã fidelitatea și atașamentul unui câine pe care l-ai crescut de mic sunt unice, indescriptibile. E o altfel de relație cea care existã între un om și un câine. Un om poate sã îți fie cel mare prieten, dar nu îți poate ghici gândurile, intențiile și, mai presus de toate, nu se poate sacrifica pentru tine. Câinele face asta din instinct”, spune proprietarul, care nu se poate despãrți o clipã de companionul sãu.
„Trecãtorii întorc capul cu admirație” a notat într-o zi, cu scrisul lui mare și lãbãrțat, în caietul lui de școlar, un puști, în compunerea datã ca temã de doamna învãțãtoare. Vecin cu cei doi prieteni, l-a vãzut pe Kasper plimbându-se imperial printre junghiurile de cãței cu pretenții ale madamelor și madamilor de cartier, alãturi de stãpânul sãu, și asta i-a rãmas întipãrit, ca într-un tablou de epocã, pe retinã. Filmul s-a derulat panoramic prin fața ochilor puștanului, maicã-sa, la Policlinicã, „pentru cã rãcise îngrozitor, dragã!”, și sa oprit, într-un stop – cadru fãrã cusur, la acel detaliu – niște oameni întorcând capul cu admirație – fix atunci când el însuși l-a întors, prin cãciula mare cât toate zilele, privind pe furiș, ca de sub un clopot suspendat.
Miticã, așa îi spune scriitorului nostru, a citit, peltic și cu gravitate, compunerea în fața clasei și chipurile colegilor lui au împrumutat la final strãlucirea aceea specialã a desenelor animate japoneze, unde toate personajele, chiar și când se salutã scurt, de „Bunã ziua!”, au ochii cât Casa Scânteii, iar gura cât Valea Prahovei: ”Ohaiooo…gozaimaștaaa!” Puștiul a citit fãrã întrerupere, la fel de peltic, cã, în Japonia, înainte de al doilea rãzboi mondial, a existat un câine din aceeași rasã, Hachiko pe nume, care a murit în fața gãrii Shibuya din Tokio, la vârsta de 11 ani, așteptându-și stãpânul, un profesor universitar, care pleca la serviciu cu trenul. De unde știa Miticã lucrurile acestea? Învãțãtoarea voia sã știe neapãrat. Nu cumva dintr-un film cu Richard Gere? Miticã a rãspuns afirmativ fãrã sã clipeascã și a continuat cu avânt. Ani de-a rândul, în fiecare dimineațã, câinele își însoțise stãpânul pânã la garã, ani de-a rândul, la întoarcerea acestuia de la serviciu, l-a așteptat în același loc din apropierea gãrii, ca sã se întoarcã împreunã acasã. În mai, 1925, profesorul suferã un atac de cord în sala de clasã și moare. În acea zi, câinele și-a așteptat stãpânul în fața gãrii, pânã târziu, în noapte. Nouã ani dupã aceea, câinele Hachiko a mers zilnic la garã, așteptându-și, întotdeauna în același loc, prietenul om. Când și-a dat seama cã stãpânul sãu nu mai locuiește în casa unde s-a tot întors degeaba, câinele n-a mai pãrãsit locul de lângã garã. Vreme de 9 ani și-a așteptat în zadar stãpânul, iar apoi a murit. Cazul a ajuns sã fie vãzut în Japonia drept o adevãratã lecție de iubire și loialitate.
În 1934, pentru dragostea lui de câine, o statuie de bronz înfãțișându-l pe Hachiko a fost ridicatã în fața Gãrii Shibuya. „Iatã de ce trecãtorii întorc capul cu admirație, dupã Kasper, din rasa Akita Inu, câinele domnului Ilie Leonte de pe strada Mihai Viteazul din Suceava”, și-a terminat elevul compunerea, intitulatã „Dragoste de câine”, și pe care învãțãtoarea a scris, cu creion roșu, un FB cât un clopot de mare.
Dilemã grea
Singurul exemplar al nobilei rase canine Akita Inu din municipiul Suceava, cel blând ca un cãlugãr șintoist din țara sa de origine, Japonia, a împlinit, de curând, 13 ani. Stãpânul dulãului, pensionarul Ilie Leonte, riveran strãzii Mihai Viteazul, avea, când l-am întâlnit dând sã plângã pe stradã, o grea dilemã: sã-și eutanasieze prietenul de o viațã sau sã-l vadã murind încetul cu încetul? Kasper, suferind de o tumorã caninã, operatã acum câteva zile, n-ar mai duce-o mult. I-au spus-o, sec, lui Ilie Leonte, toți medicii seci și veterinari pe care i-a tot întrebat: ”Nu mai trãiește mult. Scapã-l de chinuri!”. “Cum sã fac asta dom’ Mugur?, mi-a spus. E prietenul meu! Sãl omor? Dacã ai avea un prieten pe moarte, îi ești mai prieten dacã îl omori? Dacã ai avea un frate, ai face lucrul ãsta?”
I-am reamintit dlui Leonte cã…
Ilie Leonte nu a plâns atunci, în ziua când ne-am întâlnit. M-a dus la el acasã, sã mi-l arate încã o datã pe Kasper. “Nu-l omor, domnule! Nu-i fac statuie, cãci unui prieten drag nu-i faci statuie, el face parte din tine, din sufletul tãu, iar sufletul nu þi-l faci niciodatã statuie… Îl aștept eu, om și prieten, ca în acea garã japonezã, pânã va prinde trenul care-l va lua!”, mi-a spus, cu inima fãcutã ghem în palmã, pensionarul riveran strãzii Mihai Viteazul din Suceava…