CH3 – CH2 –O– CH2 – CH3…, pre limba lui originală
Chicuşurile desemnează nimic altceva decât eterul medical, CH3 – CH2 – O – CH2 – CH3, chimicala extrem de volatilă folosită pe vremuri ca anestezic şi băută în draci, de când se ştiu, în cu totul alte scopuri, dar conotativ apropiate, de cei din Volovăţ. În prezent, (C2H5)2O este interzis a se comercializa în farmacii şi a se utiliza în spitale pentru că induce narcoza. Da, domnule! Volovăţenii, ca nimeni alţii de pe planetă, au această hachiţă, această particularitate nicăieri întâlnită, beau eter, îl dau pe gât fără să clipească, amestecându-l în special în rachiu alb sau votcă, şi n-au nici pe dracu’, extratereştri de dârvală, ale căror organe interne şi creier sunt făcute nu din carne de om, ci în mod necesar din plasmă sau gaz… De ce beau cei din partea locului chicuşuri, la nunţi, cumătrii, botezuri şi, mai rar, la înmormântări? Uite de-aia…
Tradiţie, pierdută în negura vremilor, dar tradiţie
Nimeni nu ştie de când beau volovăţenii chicuşuri. Nici cei mai… tineri de mai multă vreme dintre ei nu-şi amintesc. Ştiu doar că s-au pomenit de mici cu acest obicei. Unii, ca Ion Robu, nea Nică, de 77 de ani, cred că ar fi fost adus de ocupaţia austriacă, deşi nu bagă mâna-n foc. „Eu ştiu? Poate l-au adus austriecii… Dar, ce să zic? Era, domnule, o fală, la noi, pe vremuri! Acuma, ce să zic?, s-a pierdut tradiţia (se uită clipind într-o parte la echipajul constituit din mine, reporterul, şi colegul meu, şofer şi fotoreporter, părând, în odaia de oaspeţi în care ne primise, a alunga o geană de soare şugubeaţă, ce i s-ar băga direct în ochi)… Un flăcău, când mergea prima oară în sat, carevasăzică la horă, în lume, cum ar fi, trebuia să miroasă a chicuşuri! O toană, o mândrie, o ceva! (Râde…) Nu te apropiai de o fată dacă nu miroseai a chicuşuri. Nici nu se uita la tine. Era, cum ar fi în banii de azi, trei lei, un păhăruţ. Erau de la noi oameni care vindeau. Făceau rost de unde făceau şi vindeau. Apoi, flăcăii se întâlneau, puneau toţi, mână de la mână, şi cumpărau rachiu alb, pe care îl prefăceau cu chicuşuri. Se bea eter la nunţi, la cumătrii, ba chiar şi la înmormântări, dar mai rar. Pe la praznice, după ce era dus mortul la groapă”.
Te face mai drăcos şi fetele se uită la tine altfel
„Şi, s-a pierdut tradiţia? Aşa, ca un fum, s-a volatilizat, ca eterul? Unde s-a dus? Nu mai are nimeni chicuşuri? Tre’ să mai fie, să fim serioşi!”, îi arunc întrebări cu tot cu răspunsuri, nediluate. Nea Nică îmi răspunde la fel de fără ocolişuri: „Nu s-a pierdut, domnule, dar nu mai e ca înainte. Mai bea lumea. Acuma e mai greu, că nu prea se mai găseşte eter”. „Şi cum, nea Nică, ai ieşit flăcău în sat şi musai ai ras un pahar de chicuşuri?” Râde din nou: „Păi, cum dară? Trebuia să puţi a eter. Erai mai drăcos… Se uitau fetele la tine altfel!” „Altfel? Beau şi ele?” „Beau şi ele, cum nu? Beau şi muieri tinere, şi babe bătrâne… Dar nu se bea cu paharul, cu păhăruţul se bea (scoate, de parcă îl avea pregătit, un păhăruş din sticlă, prelucrat în stil ornamental, să tot aibă 10 – 15 ml capacitate)… Îl am din moşi-strămoşi”. „Are vreo 40 de ani?!…” „Mai mult”. „Şi nu te tehuiai de cap de la eter? Cavaler, dom’le? Şi dă-i cu eterul pe gât?” „Bine ziceţi. Că nu se bea oricum. Dacă l-ai mirosit, ăla erai. E gaz, dispare şi e foarte tare, domnule! Nu poţi să-l inhalezi. Te adoarme sau îţi vine rău. Trebuia să-l bei deodată. Să-l dai pe gât. Hap! Atât! Îţi dădea o stare de euforie, ceva mai dihai decât alcoolul. Dar puţini îl beau simplu. Îl amestecai cu rachiu alb, dacă aţi prins, domnia voastră, cu care se loveşte de minune. Acuma nici rachiu alb nu se mai face. Merge şi cu votcă”.
Afrodisiac ce te scoală, dacă eşti beat de la alcool, şi din morţi
Am aflat de la nea Nică şi despre un anume efect afrodisiac al eterului. Cum că, aidoma alcoolului în faza incipientă şi spre medie a îngurgitării, ar menţine treaz libidoul, atât al bărbaţilor, cât şi al femeilor. „Na, nu ştii ’mneata?, e ca la rachiu, dacă nu îl bei… până dormi pe tine! Are o putere a lui. Da’… nu ţine mult”. „Aha”. Insist asupra efectului de a doua zi. „Cum, nea Nică, nu îţi era rău de la eter? A doua zi?” „Nu, nici vorbă! Din contră, dacă era beat, băut, cum s-ar zice, de la alcool, doborât adică, puneai oleacă de chicuşuri, îţi era rău oleacă şi deodată îţi reveneai. Am uitat să vă spun că, pardon!, râgâiai de la el… O dată te scuturai, te eliberai şi nu mai aveai nimic. Erai ca nou. Mulţi au păţit aşa”.
Bun la vătămături, la boli de stomac şi de inimă. Excepţional pentru dizolvat propolis
Am dat şi peste celebrele chicuşuri. Dacă ştii cum şi mai ales pe cine să întrebi, în Volovăţ se mai găseşte dietileter. În sticluţe de 100 ml, farmaceutice, de culoare brună şi etanş închise sau chiar în recipiente originale, de fabrică, aidoma celor în care se ţine detartrantul pentru obiecte sanitare, la „Metalo–chimice”. De unde se procură? Se spune că de la Bucureşti, de la Constanţa, din lume, oricum. Că în farmacii nu se găseşte neam. La Volovăţ, mai prinzi. „Mi-a făcut rost cineva, de la Bucureşti”, ţi se va spune, enigmatic. „Aşa am prins noi timpurile. Trebuia să miroşi a chicuşuri. Pe vremuri, bătrânii îl foloseau la boli de stomac, de inimă. Luai trei–patru picături pe o bucăţică de zahăr sau puneai zahăr tos într- o lingură… Aşa am prins de mic copil. Acuma nu se găseşte ca înainte. Pe timpuri, o sticluţă originală era 9,50 lei. Făcea lumea un fel de speculă şi-l vindea cu 3 lei păhăruţul. Dacă erai beat de altă băutură şi era cazul, luai din astea, chicuşuri, pe moment te tehuia cu totul. Dar pe urmă îţi venea să râgâieşti şi gata, nu mai aveai nimic”, ne-a spus un volovăţean. Altul: „Nu ştiu de unde vin chicuşurile astea. Luam când eram tânăr, să miros frumos. Dar se foloseau şi ca doctorie. Am avut o tăietură care nu mai trecea cu nimic. O rană. S-a vindecat ca şi cum n-ar fi fost. Ca să-l bei, trebuia să fii bărbat. Erai mai drăcos. Mirosea tot satul a spital, he he!”. Şi altul: „E eter etilic, căci celălalt, metilicul nu e bun. Se amesteca cu rachiu alb. Acuma nu mai umblă nimeni cu aşa ceva. După aşa ceva”. „Eeii, noi am găsit!”, îi mărturisim. O rafală: „Unde aţi găsit?”. „Pe drum!” (Râs general.) „Să vă spun ceva. Am băut şi eu, pe vremuri. Am servit. Iar acum am într-o sticluţă, dizolv propolis. E extraordinar. Nu atât eterul, cât propolisul face minuni. Am auzit o femeie bătrână spunând că s-a vindecat de stomac cu eter. S-a dus pe urmă la medic şi şi-a pus acela mâinile în nu mai ai nimic?! Şi avea înainte rană pe stomac…. „Ultima dată când aţi băut?”, îl ischitesc. Râde din nou: „Ce să vă spun eu, acuma?” „Haideţi, ce, e vreo ruşine?” „Nu mi-e ruşine, zău! N-am ce să spun. Zău!”… Iarăşi se râde în cor. „Ieri, am consumat un pic, dar cu propolis. Nu v-am spus? Se dizolvă excelent propolisul. Drept să spun, nu mai sunt amator acum. Era, pe vremuri, o fudulie, o mândrie să mergi la joc, la horă, la nuntă, şi să miroasă după tine a eter. Era o chestie…” „Câţi ani aveţi?” „Pardon?” „Câţi ani, ce vârstă aveţi?” „86”. Un pic de tăcere, după care întreaga asistenţă, inclusiv nevasta
intervievatului, se ţine să nu se prăbuşească de râs. Omul revine, pufnind conştiincios: ”Pardon, 68!” şi continuă să râdă homeric, împreună cu toată lumea. Intervine, hohotind, femeia omului: „Erai bun, dacă aveai 86 de ani!…”. Din nou, volovăţeanul: „La Iaşi, demult tare, se duce un vecin de-al nostru. Intră în prăvălie la un evreu. Măi, Iţic, ai eter? Am. Ăla nu ştia ce are de gând ăsta de la noi să facă. Îl plăteşte omul, pe urmă îi spune evreului să-i dea un pahar. Evreul îi dă. Nu ştia că pe ăsta îl duce capul să bea eter. Când a văzut că ăsta pune la gură şi dă peste cap eterul, iese jidanul afară şi răcneşte, ţinându-se de păr: Aoleuuu, aoleuuu! Se omoară, aici, în prăvălie la mine!… Apare un jandarm. Ce s-a întâmplat?… Uite, uite, i-am dat sticluţa!… De unde să ştiu eu ce face cu ea? Dar, jandarmul, de colo: De unde eşti, măi? Din Volovăţ, Suceava. Mai dă-i o sticluţă, măi Iţic. Ştia că ăştia de-aici, din Bucovina, beau chicuşuri. Mai dă-i, zice, o sticluţă, că ăştia de-aici nu mor, dă-i la dracu’!”
Într-adevăr, unul dintre interlocutorii noştri avea dreptate atunci când spunea că există şi eter metilic (dimetil eter). Acesta se foloseşte exclusiv în industria chimică şi este extrem de dăunător sănătăţii. Cât despre fratele său vitreg, dietil eterul, cel care la Volovăţ a născut o întreagă tradiţie ce se perpetuează şi astăzi, medicul Tiberius Brădăţan, purtătorul de cuvânt al Spitalului „Sf. Ioan cel Nou” Suceava, ne-a declarat: „E o substanţă interzisă. În sensul în care nu se mai foloseşte demult ca anestezic, cum se folosea. Inducea starea de narcoză, prin inhalare de lungă durată şi controlată. S-a considerat că este nociv pentru oameni. Este, din câte ştiu, folosit, de anumiţi subiecţi narcomani, ca drog. N-am auzit ca prin părţile noastre să fie utilizat în acest scop. Nici nu poate fi procurat de undeva. Totuşi, este periculos în sine, dar nu dă dependenţă, la fel ca drogurile tari, fiind, presupun, folosit, pentru starea euforică indusă, care e asemănătoare, dacă nu şi mai puternică, celei pe care o provoacă alcoolul etilic. Dacă spuneţi că există o comunitate care îl foloseşte ca tradiţie, e curios de unde şi-l procură”.
Chicuşuri – picuşuri…
Dincolo de chimie, de parachimie, de avertismente medicale şi orice altceva, fenomenul „chicuşuri” există la Volovăţ de zeci de ani. Spuneţi-i tradiţie, spuneţi-i eres, superstiţie, dacă vreţi, fală, mândrie, fudulie. La nunţi, cumătrii, botezuri şi chiar înmormântări, volovăţenii îşi toarnă picături (picuşuri/chicuşuri; cel mai probabil, termenul e transformarea bucovinească, plastică până la fotografie a curgerii din flacon a picuţului, respectiv picuş-ului de substanţă, devenit în această zonă chicuş) de eter în rachiu şi-l consumă într-o veselie. Nu se ştie de unde provine, dar e obiceiul pământului. E, păstrând proporţiile, aidoma brăduţului (bradanului) împodobit, pe care îl jucau flăcăul organizator de horă, după Ziua Crucii (hramul localităţii, care se ţine imediat după ieşirea din post), pe toloacă, şi mândra lui, care îl confecţiona. Nea Nică îşi mai aminteşte cu mândrie şi acum de un astfel de episod. Din tinereţea lui… Tanti Gertrude, nemţoaică sadea, născută în Germania, tan’ Gerta, cum e cunoscută, cea împreună cu care n-a jucat brăduţul ca flăcău, dar i-a devenit nevastă, rememorează altceva: „Când am venit în Volovăţ, m-am speriat. N-am gustat niciodată, mi-era groază. Mai bine mă lega cineva şi mă ţinea undeva, să nu-mi trebuiască mirosul, aşa mirosea de urât. Mie mi se făcea rău, dar ce era să zic?… Când vedeam că femeile întind şi ele paharul, dă şi mie oleacă, muream. Dar ce era să spun? Obiceiul pământului…” De cealaltă parte a ”baricadei”, tanti Maria Vicol îşi aminteşte că, atunci când avea 15 ani, la onomastica ei, s-a băut în casă un recipient întreg: „De Sf. Marie, a pus bradan şi cu aşa o sticlă a venit… Cum îi zice?… Andrei a lu’ Ivan… De la Constanţa a venit… Erau alte timpuri!”
Mugur GEU
Minunata istorisire care prezinta realitati, din cunostintele mele, inclusiv calitatile de gospodina si bunatatea Gertrudei si iubirea pentru traditii a lui nea Nica. La cateva luni dupa acest articol s-a stins Mugur Geu si in a.d. 2023 a trecut la cele vesnice si tanti Gerta. D-zeu sa-i odihneasca in pace!